Un ciudat cât se poate de normal

Unul din ciudaţii aciuaţi în preaj­ma Pieţei Obor se manifestă în două feluri. Când stă, se bă­lăn­gă­ne, dar când o ia din loc, o face cu o determinare care te pune pe gân­duri. E întotdeauna precipitat, priveşte drept înainte, indife­rent la forfota din jur şi pare să ştie foarte precis încotro se în­dreap­tă şi cu ce motive. E la fel de hotărât şi de rapid şi când se dez­li­peşte brusc de peretele, lângă care se clatină minute bune, ca să se repeadă la un coş cu gunoi din apropiere, dar şi când dă colţul şi dis­pare pentru ore întregi.

Ciudatul are întotdeauna ae­rul omului căruia îi e foarte lim­pede încotro merge şi ce are de ob­ţinut, grăbindu-se şi ţinând îndârjit o direcţie. Chiar şi când revine în locul preferat pentru veş­ni­ca lui bălăngăneală, e decis, sacadat în mişcări şi parcă întotdeauna cu ochii pe ceas, ca unul care mai are multe de făcut şi nu vrea să piardă nici o secundă.

Felul său de a fi induce în subconştient ideea că tu iroseşti timpul, că trăieşti la întâmplare şi că ratezi cele mai multe din bunurile existenţei. Purtarea sa mecanică şi lipsită de ezitări trimite cu gândul la primul ministru, care e la fel de lipsit de ezitări şi când se apropie de microfon, ca să anunţe succesele guvernării, şi când prevesteşte un viitor luminos şi cert. Trecătorii sunt prea preocupaţi de ale lor, ca să-l mai ia în seamă pe ciudat. Oamenii merg cu privirea în pământ, iuţesc pasul doar când sosesc autobuzele în staţie, zona e mult prea plină de homleşi, de aurolaci şi de traficanţi, ca să mai fie  cineva impresionat de un bolnav mintal cu toate datele unui exces de vigoare şi de motivaţie.

Pe unii, s-ar putea ca felul său de a fi, concentrat şi clar direcţionat, să-i contamineze, să le dea un suport de motivaţie. Când Ciudatul ia la rând pubelele şi-şi repede braţul până în adânc în ele, mişcările sale amintesc de barza care-şi aţinteşte ciocul în apă, după peşte. Când îl văd, îmi vine să spun: Nu-i rău că măcar unul, fie el şi cu mintea vraişte ştie ce are de făcut în România! Unul care nu bâjbâie, nu vorbeşte de pri­sos, nu amână deciziile strict ne­cesare, nu aşteaptă să-i poarte alţii de grijă. Poate că-i mai simplu aşa, să acţionezi programat, să scapi de frica zilei de mâine, să nu te uiţi nici în stânga, nici în dreapta, să o ţii tot înainte, deşi îna­inte dai doar peste un coş de gu­noi plin cu ce au lepădat alţii. Într-o lume care se mişcă brownian, descumpănit, fără nici o di­recţie, fără putinţa de a gândi cu niş­te ani în faţă, altă soluţie decât să te arunci la întâmplare într-o di­rec­ţie necunoscută nu e. Te arunci în bazin şi afli în el dacă a avut apă.