x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Undeva în Istanbul

0
Autor: Cătălina Beţa 12 Sep 2010 - 00:00
Undeva în Istanbul


Dragă tată,
Zilele acestea mă aflu în Istanbul. Ştiu că nu ai ajuns niciodată aici, de aceea vreau să-ţi împărtăşesc câteva impresii. Istanbulul e viu. Forfota continuuă. Trafic intens şi haotic. Cu toate astea, rar se claxonează. Toată lumea are prioritate. Toată lumea este calmă. Grăbită, dar calmă. Oameni de toate culorile mergând în toate direcţiile. Printre ei, nestingheriţi, autohtonii. Femeile lor, acoperite din cap până în picioare. Misterioase, exotice, tradiţionale. Copiii lor. Alunecă printre valurile de turişti, fără să îi vadă. Către moschei, zilele acestea. Moschei peste tot. Din ele, de cinci ori pe zi, răsună rugăciuni. Sunt cântate răvăşitor, fără loc de compromis. Este Ramadan.

Istanbul este aşezat pe coline terasate. Din multe locuri poţi mânca sau îţi poti bea delicioasa cafea turcească cuprinzând cu privirile marea. Tabloul este greu de descris. Trebuie văzut.
Ar fi multe de spus despre oraş. Istoricul fascinant, cetăţile, palatele lui, moscheile, tradiţiile şi oamenii lui. Le descoperi treptat. E nevoie de mai mult timp ca să le "vezi" şi să le înţelegi aşa cum se cuvine.
Ce este însă uşor de văzut şi de povestit e legat de arta comerţului la turci. Turcii ştiu să vândă. Peste tot se vinde câte ceva. Ei strigă după tine pe stradă, însă nimeni nu te agresează. E Soare? Toţi vând ochelari de Soare. Vine ploaia? Vin după oameni strigând "ambrela, ambrela, ambrela". Priceperea lor de a vinde se manifestă pretutindeni. Din stradă trece în interioare - în magazine, crâşme, cafenele...

Să-ţi spun, tată, cum a decurs pentru noi, grupul de turişti români, prima seară într-un restaurant turcesc. Nu e important cum arăta sau unde era situat. Ar putea fi orice restaurant turcesc tradiţional din Istanbul.
Primirea - senzaţională. E, de fapt, o invitaţie. Ba chiar o muncă de convingere.
Te strigă din stradă. Vin după tine, te cheamă înăuntru lăudându-şi produsele şi preţurile. Apoi, ospătarul are grijă să te aşeze unde îţi place cel mai tare. Dacă e vorba de un grup, uneşte imediat câteva mese. Oricare ar fi situaţia, găseşte o soluţie. Cine îi calcă pragul rămâne.

Serviciile - prompte. Comenzile erau aduse rapid. Turcii ne dădeau impresia că suntem doar noi în crâşma lor. Că ei sunt acolo doar pentru noi. La cheremul nostru. Mâncarea - o sărbătoare. Nu poate fi povestit. Trebuie gustat. Bucatele erau gătite pe loc şi aduse exact la timp. Muzica - aleasă pentru noi. Când am intrat în crâşma lor, răsuna în difuzoare muzică tradiţională. Au schimbat-o imediat. Au pus ceva mai... european. Mie îmi placea muzica lor. Era potrivită acolo. I-am rugat să revină la muzica turcească. Aha, a spus ospătarul, deci vă place muzica turcească. Voi aduce muzicanţi să vă cânte. Am crezut că glumeşte. N-a glumit. Când mâncarea a fost pe masă, au intrat în locaţie nişte cetăţeni turci cu instrumente. Sitar, clarinet, bongos. Nişte "muzicanţi"...

Ce a urmat apoi ne-a uimit şi pe noi! Muzicanţii au fost de o versatilitate uimitoare. Au cântat greu. Intens. Ne-au zăpăcit. Ne-au făcut să ne ridicăm de pe scaune, să râdem sau să plângem. Să ne îndrăgostim. Să rămânem acolo mai mult... Să cheltuim mai mult... Am stat acolo ca nişte cobre îmblânzite. Alunecările clarinetului, ritmurile sincopate alternând instensităţi demonice cu revărsări de calm şi pace, vibraţiile strunelor sitarului... toate acestea ne-au purtat într-o călătorie la alt nivel.

Într-un târziu, cu greu ne-am hotărât să încheiem seara. Înainte de a vedea bacşişul (binemeritat) ne-au mai adus fructe şi băuturi din partea casei. Până să ieşim din crâşma lor, era sigur că vom reveni. Mai era clar că vom povesti oricui vine în Istanbul de locul asta.
Ospitalitate turcească sau arta comerţului? Încă nu ştiu, tată. Dar ştiu că, în seara aceea, dintr-un grup care poate n-ar fi părut atât de ofertant pentru nişte ospătari din România, au ieşit o notă considerabil de mare şi un bacşiş cum rar lasă oamenii de rând.

Închei scrisoarea acum. Trebuie să ies urgent. Avem zi de vizitat moschei şi palate...

Cu bine,
Cătălina

Citeşte mai multe despre:   scrisori din oraş

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de