Viaţa la fermă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un canal francez de televiziune transmite săptămănal o emisiune, care face rating mare despre fermierii care nu-şi găsesc soţii, fiindcă fetele din sat se duc la oraş, iar la grajd nu mai vrea nimeni să muncească. In emisiune, căteva orăşence cu probleme - văduve, divorţate, indelung nemăritate sau dispuse să incerce orice alt fel de viaţă decăt aceea pe care o duc - aleg o fermă şi un fermier, din oferta televiziunii şi, timp de o lună, gustă din toate bucuriile şi grijile traiului la ţară, căutănd totodată şi soluţia delicatei ecuaţii sufleteşti in care s-au angajat.


Emisiunea ii dă publicului ocazia de a incheia rămăşaguri. Francezii care o văd se pun in situaţia cuplurilor de circumstanţă, le trăiesc intrebările şi amăgirile de inceput, suferă cănd lucrurile nu se leagă. Ca şi pasionaţii telenovelelor, cei care pierd un episod vor să ştie de la cei care le urmăresc pe toate ce s-a mai intămplat. E o emisiune in care nişte oameni aproape resemnaţi in condiţia lor de "talpă a ţării" se poartă cu orăşencele, care nu ştiu nimic despre ei, ca şi cum acestea ar fi atinse de o maladie fără leac - oraşul. La răndul lor, doamnele şi domnişoarele de la oraş au păreri foarte strămtorate despre viaţa la fermă. Cănd una din cinci decide să rămănă cu bărbatul alături de care a dus vreme de o lună greul muncilor dintr-o gospodărie agricolă o face, pentru că omul e de treabă şi dănsa nu prea mai are timp de ales şi de căutat.


M-am uitat la două episoade, impreună cu o familie de francezi, comentariile privitorilor părăndu-mi la fel de provocatoare ca ale subiecţilor serialului. Ţăranul devine orăşean in cuprinsul unui fenomen, in care transferul e in logica civilizaţiei, dar orăşeanul nu mai vede niciun motiv pentru care s-ar intoarce la viaţa de la fermă. Viaţa de agricultor şi de crescător de animale poate fi un articol de ziar, o emisiune de televiziune, o dezbatere parlamentară, dar nu şi o realitate, faţă de care să simţi unele indatoriri şi chemări. Viaţa la fermă mai poate fi o idee inspirată de concediu sau un capriciu de intelectual, dar nu şi o alternativă la ratarea intr-un oraş.


In pariurile familiei de parizieni, impreună cu care am urmărit discutabilul experiment media şi cinematografic, incăpeau şi opinii de toate naturile. Insă in toate se simţea şi un dram de compasiune pentru fetele care aveau curajul să ia viaţa de la capăt alături de un om de la ţară. La intrebrea reporterului, privitoare la ziua de muncă, o doamnă cu un copil, deprinsă şi la oraş cu truda din zori pănă in noapte, a răspuns cu exact aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit cu mulţi ani in urmă şi intr-un CAP de al nostru: Vacile n-au duminici.
Â