Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu m-am intrebat niciodata, la modul staruitor si optional, de ce emigrau artistii nostri in Occident sau de ce, odata iesiti, nu se mai intorceau. Nu mi-am analizat niciodata refuzul de a ma imagina plecat definitiv din Romania si nici refuzul de a le intelege motivele. Stiind ca eu voi reveni de fiecare data in tara, oricate ocazii de a ma stabili in alta parte de lume se vor fi ivit, mintea mea a produs un gen de blocaj la idee. Cand insisti prea mult la cauza lucrurilor, te contaminezi de la aceasta si faci ce fac si altii, chiar daca nu esti ca ei.
In ce ma privea, stiam ca as fi fugit de fapt de ai mei, nu din tara, iar asta nu-mi statea in fire. Una e sa te tii la oarecare distanta de complicatiile vietii de familie, si alta sa nu mai existe cale de intoarcere. Te poti simti vinovat chiar si gandindu-te la unele variante ale devenirii tale, departe, pentru totdeauna departe de parinti, de prieteni, de cei apropiati.
Cand nu poti ajuta cu nimic un caz incurabil, e preferabil sa nu te intrebi tot timpul ce-i in sufletul acelui om. S-o faca psihologii, fiindca e meseria lor, si nici ei daca nu stapanesc toate riscurile contaminarii cu disperare de la subiecti.
O carte scrisa de un roman 'transfug' la Paris cu un deceniu inainte de 1990, si aparuta recent la Bucuresti, lamureste un lucru important: nu de Romania s-a despartit el, ci de acela care era el in Romania. A plecat departe de omul care ar fi continuat sa fie in tara. Drama nu e ruptura de sine in Romania, ci negasirea de sine in Franta. Cartea e relatarea mai multor incercari esuate de a se defini intr-o directie si resemnarea intr-o insingurare clinica. Mai bine zis, amagirea unei izolari de pustnic, intr-un oras ce pare a oferi totul. Apar destule astfel de carti pe care le citesti pe sarite si fara placere, desi sunt bine intocmite. Chiar prea bine, in sensul ca te timoreaza cu dinadinsurile lor intelectuale.
Te simti, pe masura ce ii birui paginile pline de referiri la ganditorii din antichitate si la parintii ortodoxiei, nu numai ignorant, dar si vinovat pentru tot ce nu cunosti. De fapt, pentru ca nu stii si n-ai sa stii niciodata cat stie autorul.
Intr-o vreme am frecventat un grup de romani, adunati ca grup in exil intr-un oras din Germania si readunati la Bucuresti, imediat dupa 1990, ca sa continue aici cei douazeci de ani de emigratie, marcati de aceleasi suspiciuni, frustrari si neasezari sufletesti. N-am rezistat decat vreo trei intalniri, intr-atat de tensionate erau tentativele lor de lamurire a unor situatii confuze din trecut si a naturii relatiilor dintre ei aici, acasa, in circumstantele eliberarii de trecut. Descopereau ceea ce e stiut de oricine, ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca oricat de staruitor ai freca petele de pe suflet, ramane un semn ca acolo a fost o pata.
M-am rupt definitiv de grup, cand o doamna m-a intrebat, cu aerul ca se asteapta la un raspuns plin de culpa: Dar tu, de ce n-ai plecat din tara?
