Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ziua de 20 martie este Ziua Internaţională a Francofoniei şi merită să ne amintim, cu această ocazie, cât de mult ne-au influenţat pe noi, românii, Franţa şi cultura franceză. A existat o lungă perioadă în istoria Europei când Franţa a fost „laboratorul” ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese ca singura limbă naturală a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o misiune pe care o avusese timp de 1.000 de ani limba latină. Parisul i-a făcut să viseze pe milioane de studenţi, de artişti, de oameni cu gust, de călători şi de iubitori ai frumosului. Franţa a jucat un rol de „inspiratoare” a umanităţii, a inventat un stil de viaţă, a ştiut să atragă pe teritoriul ei şi mai ales la Paris energiile creatoare ale Europei, dar şi ale lumii. După primul război mondial, unii scriitori americani veneau la Paris nu numai pentru a scăpa de un anume „provincialism” pe care îl resimţeau în ţara lor, dar şi pentru a-şi publica în Franţa pagini care le erau cenzurate la ei acasă.
Chiar şi după al doilea război mondial, când Statele Unite au început să-şi exporte masiv modelul pe planetă, cultura franceză a rămas dominantă în numeroase regiuni ale lumii şi în special în Europa de Răsărit. În ciuda faptului că fusese ocupată de nazişti, Franţa a reuşit să-şi păstreze, în special datorită generalului De Gaulle, un anume statut, dacă nu de mare putere, cel puţin de mare independenţă. Uniunea Sovietică, blocul fostelor ţări comuniste, lumea arabă şi cea asiatică, precum şi America latină au avut, în consecinţă, o atitudine specială faţă de Franţa, nu au considerat-o nici total capitalistă şi nici total imperialistă. Aşa diminuată cum era ca putere militară, până la căderea comunismului în estul Europei Franţa şi-a păstrat o mare marjă de manevră în jocurile geopolitice internaţionale unde marii protagonişti deveniseră Statele Unite, Uniunea Sovietică şi China. Pe plan cultural, această independenţă a Franţei s-a concretizat benefic, întrucât în ţările est-europene, de exemplu, autorii francezi erau traduşi masiv, filmul şi muzica franceze erau prezente în mod cotidian în viaţa oamenilor. Cărţile despre Franţa (despre Napoleon, despre impresionişti şi despre boema artistică pariziană etc.) erau numeroase, treceau mai uşor la cenzură, iar marele public le devora cu o imensă plăcere.
În anii ’70 şi chiar ’80, Franţa se infiltra cu ideile ei, cu parfumul ei, cu imaginile şi sonorităţile ei, cu stilul ei de viaţă în sufletele tuturor celor cărora le plăcea să citească sau să cumpere albume de artă. Când mă întorc la casa părintească de la Rădăuţi şi mă uit în biblioteca pe care mi-am creat-o pe vremea când eram elev de şcoală generală şi de liceu, rămân uluit: un titlu din trei este o carte tradusă din franceză. Un elev de liceu la ora aceea putea să-şi cumpere toată literatura clasică franceză, precum şi pe toţi reprezentanţii secolului al XX-lea, de la Gide la Camus şi de la Cocteau la Louis-Ferdinand Céline. Uneori scriitorii români autohtoni erau infinit mai supuşi cenzurii decât scrierile care veneau din Franţa. Este adevărat însă şi faptul că mulţi dintre aceşti autori francezi aveau concepţii de stânga, ceea ce îi ajuta într-un fel să se facă traduşi în ţările Europei deEst; în acelaşi timp însă erau nişte oameni de stânga talentaţi, curajoşi şi care gândeau şi propuneau dezbateri interesante. Cine îi citea pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir în anii ’70 simţea totuşi că trage în piept acel oxigen intelectual care lipsea în spaţiul cultural autohton.
Marale paradox legat de cultura franceză este că înainte de căderea cortinei de fier ea era mai prezentă în Europa de Răsărit şi în România decât după căderea comunismului. Tăvălugul subculturii americane a venit peste lume cu atâta forţă, industria divertismentului propusă de marea uzină planetară de vise de la Hollywood a devenit un drog atât de puternic, încât cultura franceză, iată, pierde teren.
Întreaga cultură însă pierde teren în faţa acestui model comportamental bazat pe valori împrumutate de la televizor, de la spoturile publicitare şi de la sloganurile societăţii de consum. Nu numai cultura franceză este în reflux faţă de această generalizare a unui mod de viaţă acultural care vine din lumea anglo-saxonă, ci şi cultura anglo-saxonă însăşi.
Fără îndoială, francofonia şi cultura franceză au pierdut o primă mare bătălie de imagine în faţa subculturii bazate pe imagine şi produse lejere. Pentru cine vrea însă să iasă din hipnoza modelor şi a publicităţii, pentru cine vrea să se opună acestei mari spălări pe creier care este globalizarea consu-meristă, pentru cine vrea să se întoarcă la cultură, întâlnirea cu Franţa este inevitabilă. Cultura franceză face parte din soclul cultural al umanităţii.
