Cum am pierdut "revoluţia"

Era în toamna anului 1991, perioadă cu mari convulsii sociale. Cu toate că eram june de tot, la liceu, munceam. Eram foarte mândru că aveam un contract de colaborare cu un ziar "de opoziţie", scos atunci pe banii unui domn cu papion sosit din Marea Britanie. Scriam despre politic, având drept şef direct un amic de familie.

Pe vremea aia nu exista nici net, nici telefonie mobilă, aşa că trebuia să stabilim de dimineaţă exact ce avem de făcut pentru toată ziua următoare. De scris, scriam în redacţie dând textele comise de mână unor doamne dactilografe.

Minerii
Într-o dimineaţă, la şedinţă, ni s-a comunicat că Miron Cozma şi ai săi apar iarăşi în Bucureşti, de data asta să se certe cu guvernul condus de Petre Roman. Cum fiecare descindere ortăcească de până atunci se lăsase cu violenţe, ne aşteptam să iasă iar cu oarece bătăi. Am fost mobilizaţi mai mulţi reporteri şi fotoreporteri, cu indicaţia să fim prudenţi şi să umblăm cu legitimaţiile la vedere. Ni s-a spus că ediţia ziarului va fi închisă târziu, să nu ne grăbim. Urma să mergem în Piaţa Victoriei, unde veniseră minerii să zbiere pentru salarii mai mari.

Când am ajuns acolo, piaţa era plină de oameni în salopete murdare, care păreau liniştiţi. Mulţi se trântiseră pe jos şi mâncau de pe ziare desfăcute diverse chestii cu miros greu. Ce m-a frapat a fost că mai toţi ăştia aveau în loc de tacâmuri, la îndemână, câte o secure, o rangă sau o coadă de lopată. Se mai auzeau din când în când huiduieli, dar nu presimţeam nici un pericol iminent. Am dat mai multe ture prin piaţă, ba chiar am vorbit cu nişte mineri care nu prea ştiau de ce sunt acolo dar că "ne-au zis de la sindicat să venim". Mă pierdusem prin mulţime de colegii mei. În plus, simţeam că îmi vine îngrozitor să urinez. Am luat-o cătinel pe străzile cu vile dichisite şi denumire de capitale din spatele Palatului Victoria. Căutam un loc unde puteam să mă uşurez discret. Am văzut că pe una dintre străzi e pustiu, am ochit un gard din fier şi m-am descheiat la şliţ. Când eram pe la jumătatea trebii şi simţeam o senzaţie de uşurare, am auzit din spate o voce de femeie fumătoare de Carpaţi fără filtru: "Un'te crezi mă, porcule?!".

Gazat
Era o cucoană la vreo 30 şi ceva de ani, cu un capot şi în papuci. Mi-am cerut scuze cu un aer jenat şi am explicat că mă aflu în exerciţiul funcţiunii ca ziarist, dar că zona în care trebuia să-mi fac datoria nu e dotată cu toalete publice. M-a întrebat ce se întâmplă, i-am spus că au venit minerii, că pot să fie violenţe. Înţeleaptă, a tras concluzia că din cauza asta au plecat repede din Bucureşti cei la care era menajeră (un deputat FSN şi nevastă-sa), lăsându-i vila pe mână. Deja comunicam destul de prietenos, aşa că am aflat că o cheamă Mariana, e de undeva din Oltenia şi că vag e rudă cu cei pentru care lucra. M-a invitat în casă să-mi dea o cafea. Cum se simţea stăpână peste domeniul părăsit intempestiv de către titulari, a scos şi câte un păhărel de whisky (era considerat atunci o băutură de boieri) pentru fiecare dintre noi. Îmi spunea că semăn cu nu ştiu cine din sat de la ea, râdea sonor la glumele forţate pe care le scoteam din mine, ba chiar mă mângâia din când în când pe cap. Urmarea a fost că am aterizat în patul destul de mare al "boierilor". Când mă simţeam mai bine în interiorul doamnei, de afară au început să se audă buşituri şi plesnituri, ba chiar răcnete. Conştiinţa profesională m-a făcut ca între numere să mă uit la televizor (exista doar TVR) şi să văd că oamenii lui Cozma luau cu asalt clădirea Guvernului. Am devenit patetic atunci când i-am propus Marianei să mai facem dragoste încă o dată, că plec la datorie şi nu se ştie ce o să păţesc. A fost în asentimentul ei.

Când am plecat pe căi ocolite înspre Piaţa Romană, am văzut că domnii mineri păreau stăpâni pe oraş. Circulau agitând bâte şi zbierând gutural. Pe tot traseul dintre Romană şi Universitate era plin de "oameni ai adâncurilor" care-i înjurau de mama focului pe Ion Iliescu şi Petre Roman. Erau în asentimentul celor pe care-i bătuseră cu un an şi ceva înainte, la 14 şi 15 iunie 1990.

Nu ştiu ce a fost în capul meu, dar am încercat să trec prin pasajul de la Universitate. Aici se trăsese cu gaze lacrimogene şi fiind spaţiu închis am simţit că mă înţeapă rău ochii şi ameţesc. Am reuşit să ies pe la Colţea, mi-am revenit repede, ba chiar mi-a venit o idee bună. Cum eram obosit, n-am mai plecat la redacţie. M-am dus acasă, mi-am sunat şeful direct şi i-am spus că recepţionasem în plin conţinutul uneia dintre primele petarde lacrimogene trase de jandarmi în Piaţa Victoriei, mi se rupsese filmul, aşa că pierdusem momentul atacului asupra clădirii Guvernului.