Iubirea e bolnavă.

Lumea zice ca iubirea, cu timpul, se transforma. Ca nu mai e asa, ci pe dincolo. Ca nu mai e asa, ci invers. Ca nu mai e pe fata, ci pe dos. Sau vice­ver­sa. Ca nu dispare, ca devine. Ca nu se stinge, se maturizeaza. Ca nu se toceste, ca e mai profunda. Ca nu mai e superficiala, ci adanca. Ca nu mai e furioasa, ci se domoleste. Ca nu se erodeaza, doar imbatraneste. Ca nu oboseste, doar se poticneste. Dar, in mod cert, se schimba.

RATIUNI. Pornind de-aici, incepem toti sa ne bucuram la scuze. Sa ne explicam, chipurile rational si obiectiv, de ce dispare zambetul, de ce dispare bucuria, de ce deodata patul con­jugal e demodat si traiul decent cere camere separate pentru sotii pana nu demult imbratisati in lan­tu­rile caldute ale iubirii proaspete. De ce deodata sforaitul e molima care ucide casniciile solide.
De parca in dragoste ar fi fost vorba in vreun rand, fie si macar pentru o cli­pa, undeva la inceput, cand povestea abia incepea sa se scrie, despre explica­tii pertinente si calcule matematice. De parca ii trecea cuiva prin cap sa-i faca zgan­darului din stomac autopsia stiin­tifica in nop­tile albe, cu vise magice, in care el o saruta pe ea si se pierdea hipnotizat in ochii ei albastri. Ori cand ea, na­luca, se topea cu totul cand el o atin­gea fugar pe mijloc, cutre­mu­randu-i fiinta marunta de fiorul contopirii emotionale definitive. Aiureli!

VRAJITORIE. Iubirea e, de fapt, bolnava dintru inceput. Are un handi­cap: e oarba. Si perfida. Smechera. Vicleana. Si magica. Iti ia ochii, precum casa de turta dulce. Te fura. Te vra­jeste. Te momeste. Te-mbie ca oa­za fantastica. Iar tu, precum inseta­tul condamnat, o urmaresti ne­pu­tin­cios. Si inrobit de promisiunile ei de­sarte, te repezi nebun sa i te-nchini.
Fara sa stii, absurdule, naivule si pana la urma, nevinovatule, ca vine si momentul cand vraja se rupe, cand oaza dispare, cand zaharul se topeste si casa ta de turta dulce se prabuseste. Tacut. Perfid. Insidios. Si-atunci se striga de revolta. Insa e prea tarziu. Sunt carari de pe care nu te poti intoarce niciodata. Sunt usi care raman in urma ferecate. Sunt boli de suflet netratate. Sunt boli fara de leac. Pentru ca nimeni nu te-avertizeaza niciodata ca a iubi un om nu e tot una cu iubirea. Iubirea e frumoasa si perfecta in hainele ei de poveste. Insa iubirea dezbracata nu-i nimic mai mult decat fiinta pe care ti-ai ales-o. Care nu mai e aceeasi din clipa cand ai iubit-o prima data.

TIMPUL. Deci totusi are dreptate lumea. Cand zice ca iubirea se transfor­ma. Asa e. Din pacate, nu mai e la fel. Cu fiecare pas, cu fiecare an, cu fiecare incercare, se stirbeste. Se ciobeste. Se roade. Rugineste. Imbatraneste. Se-nfurie si se ofi­leste. Treptat, de multe ori, se scutura de tot. Ca buba. Se usuca. Apoi cade. Fara zgomot. Fara balci. Tacuta, tris­ta, resemnata, se-nea­ca in propria fiinta. Se-nabusa. Si gata. (Anuska)