Solidaritate naţională

Era cu ceva ani înainte de integrarea noastră în UE. Ajunsesem la Lisabona, la un fel de întrunire de jurnalişti europeni care discutau în gol despre te miri ce, era o formă de turism instituţional.

Era cu ceva ani înainte de integrarea noastră în UE. Ajunsesem la Lisabona, la un fel de întrunire de jurnalişti europeni care discutau în gol despre te miri ce, era o formă de turism instituţional.

Dacă peste zi audiam din când în când diverse plicticoşenii, seara ieşeam tot timpul la distracţie în Bairo Alto, un cartier plin cu cârciumi pentru toate buzunarele, deci şi pentru cele destul de găurite, ale mele. Chiar şi aşa, din cauza unor excese din primele două seri (trebuia să stau o săptămână) eram destul de strâmtorat.


NEMŢI
Mă împrietenisem cu Florian şi Anton, doi ziarişti nemţi de la un cotidian regional din Bavaria. Scoteam nasul împreună în zona de distracţii când se lăsa întunericul. Băieţii simţiseră că sunt într-o relativă pană financiară şi de asta făceau cinste. Mai ales Florian, care trecuse prin experienţa comunistă în tinereţe, fiind născut în RDG, se tot oferea să plătească multe halbe. Faţă de München, Lisabona li se părea destul de ieftină, aşa că îşi permiteau tot felul de extravaganţe, cum ar fi să-şi cumpere whisky scump sau să-şi ia în cameră, la hotelul de trei stele unde fusesem plasaţi, diverse vagaboante. Eu cam sufeream la capitolul viaţă sexuală. Încercasem să mă dau timid la câteva portugheze boccii, negricioase şi compact-musculoase, dar fără prea mare succes, fiindcă nu-mi permiteam nici măcar să le ofer un suc. În penultima seară, Florian mi-a spus că vrea să agăţăm toţi trei câte ceva, că o să scoată pentru mine 30 de euro, cât costa pentru o oră-două o curvă din fostul spaţiu sovietic. Am ieşit din hotel şi am mers într-un bar unde văzusem că se adună tot felul de fete vesele, în aparenţă neînsoţite de peşti. Ne-am aşezat la o masă şi am început să fixăm cu privirea trei blonde cu ochi albaştri şi ţâţe mari, îmbrăcate destul de fistichiu. M-am făcut că plec la budă şi am trecut pe lângă ele. În ciuda muzicii destul de mari, am auzit: "Io-te, îi unu’ din niemţii carie sie uitau la noi!". Fiind blond la rândul meu, nu difeream prea tare fizic faţă de amicii mei. M-am oprit şi am invitat, în engleza mea de baltă, cele trei graţii la noi la masă. De data asta, Anton s-a transformat într-un domn galant şi le-a luat fetelor trei Campari-Orange. Alea discutau între ele când pe româneşte, când pe ruseşte, îmi era destul de greu să îmi dau seama ce spun, dar m-am prins că voiau să ne ceară un preţ mai mare decât cel obişnuit. Mi-am avertizat discret prietenii pe englezeşte, aceştia au negociat dur şi am pornit-o înspre hotel.

MARIA
Cei doi teutoni îşi luaseră şi ceva marijuana (găsibilă la orice colţ de stradă), din care eu nu am servit. Cum calul de dar nu se caută la sâni şi mutră, mie mi s-a repartizat cea mai puţin arătoasă dintre fete, dar care oricum arăta destul de bine. Se recomandase Maria. Am comis un act sexual destul de mecanic, în care, pentru a salva aparenţele, basarabeanca scotea un fel de gemete neconvingătoare, care sunau ca şi cum ar fi recitat la şcoală o poezie despre tovarăşul Brejnev, învăţată de pe rost. În timp ce trăgeam împreună ţigara de după (se servise şi ea din pachetul meu), m-a întrebat brusc: "Nu-i aşa că ieşti român?!". M-am mirat, dar am recunoscut că da şi m-am arătat intrigat de modul în care se prinsese. Mi-a răspuns: "Cu niemţii vorbiai pi inglizeşti, iar pi tabacul tău scrie pi românieşte!". Încântat de atâta logică, am continuat să vorbesc cu ea. Mi-a povestit că era din Soroca, făcuse doi ani "di avocaturî" la universitatea din Chişinău, voia să continue studiile la Bucureşti, dar se gândise să strângă întâi ceva bani comercializându-şi fundul prin Peninsula Iberică. După o scurtă experienţă spaniolă, se speriase când poliţia din Barcelona îi umflase câteva colege şi venise să producă în Portugalia, unde autorităţile erau ceva mai tolerante. M-am dus să fac un duş, înainte de al doilea număr. Ajuns înapoi în pat, am mai continuat să povestim o vreme despre situaţia politică de la Chişinău, iar ea s-a interesat în amănunt despre preţurile şi viaţa din Bucureşti. Ne luaserăm cu vorba. La un moment dat a sunat telefonul şi a gavarit repede ceva pe ruseşte. S-a scuzat, mi-a zis că erau colegele ei care de mult terminaseră şi o aşteptau afară. M-am uitat la ceas şi, într-adevăr, mi-am dat seama că stătea la mine-n cameră de aproape trei ore. Ne-am pupat pe obraji la plecare şi i-am lăsat numărul meu de mobil, dacă ajunge cumva la Bucureşti. De dimineaţă, la micul dejun, atât Florian, cât şi Anton erau destul de negri. Fiind ameţiţi destul de rău de iarbă şi alcool, fetele îi operaseră de toţi banii cash pe care-i aveau în portofele. M-am căutat în buzunar şi am răsuflat uşurat după ce mi-am dat seama că Maria nu se atinsese de cei 50 de euro amărâţi pe care-i mai aveam, în ciuda faptului că o lăsasem singură cât fusesem la baie. Îmi place să cred că a fost un exemplu de solidaritate naţională.