Știința Raiului. Argumentele neurochirurgului care și-a revenit din moarte clinică

Prestigioasa publicație Newsweek publică un articol semnat de doctorul Eben Alexander, autorul volumului „Dovada Paradisului. Călătoria unui neurochirurg în viața de DINCOLO”. Articolul este extrem de interesant, fiind relatarea, la persoana I-a, a unei experiențe uimitoare, explicată apoi cu argumente pertinente, dificil de combătut cu actualele cunoștințe în domeniul neurologiei, fizicii și altor științe exacte.

 

„În jurul orei 5, din dimineața zilei de 10 noiembrie 2008, m-am trezit cu primele simptome a ceea ce s-a dovedit a fi un caz extrem de sever de meningită bacteriană. În următoarele ore, cortexul meu cerebral s-a stins. Partea creierului meu, responsabilă de toate funcțiile neurologice avansate s-a întunecat precum New York-ul în timpul uraganului Sandy.

Totuși, în pofida absenței totale a activității neoronale, cu excepția porțiunilor primitive ale creierului, identitatea mea și conștiința de sine nu au dispărut. Dimpotrivă, am trăit cea mai uimitoare experiență a vieții mele, conștiința mea călătorind la un alt nivel, altă dimeniune sau într-o altă lume.

(…) Ca om de știință, știu că există un consens printre colegii mei, care sunt convinși că Eu-l este creația activității electrochimice a creierului. Pentru majoritatea neurochirurgilor, a doctorilor în general, corpul produce mintea, iar când corpul se oprește din funcționare și mintea se oprește, exact cum o fotografie proiectată pe un ecran dispare atunci când proiectorul este scos din priză.

Așa că, atunci când am anunțat că, în decursul celor șapte zile de comă nu doar că am rămas pe deplin conștient, dar am călătorit într-o lume uimitoare, a frumuseții, păcii și dragostei necondiționate, am știut la ce să mă aștept. Criticii susțin că experiența mea, ca altele asemenea, este, de fapt, o iluzie creată de sinapsele mele imediat după ce au început să-și revină din atacul fulgerător, ce a durat o săptămână.

Asta ar fi fost, cu certitudine, ceea ce aș fi spus eu însumi, înainte de a trece prin această experiență. Când procesele avansate de gândire supervizate de creier sunt întrerupte, există, inevitabil, o perioadă de recuperare, în timpul căreia pacienții se simt adeseori dezorientați și manifestă chiar episoade de demență. Am observat acest fapt la propriii mei pacienți și, crede-ți-mă, este o experiență înfricoșătoare.

Am trecut, la rându-mi, prin această perioadă tranzitorie, când conștiința a început să-mi revină: îmi amintesc un coșmar paranoid, în care soția și doctorii încercau să mă omoare, iar eu am fost salvat abia în urma intervenției a doi luptători ninja, care m-au oprit din cădere, după ce am fost aruncat de la etajul 60 al unui spital pentru bolnavi de cancer, din Sudul Floridei.

Dar acea perioadă de dezorientare și delir nu are absolut nimic de a face cu ceea ce mi s-a întâmplat ÎNAINTE de revenirea activității corticale. Adică, în perioada în care cortexul meu a fost decuplat, incapabil să susțină conștiința. În acea perioadă, am experimentat ceva foarte similar cu ceea ce au trăit nenumărate persoane care au fost în moarte clinică: tranziția spre un tărâm dincolo de cel fizic și o vastă expansiune a conștiinței mele. Singura diferență dintre ceea ce mi s-a întâmplat mie și ceea ce s-a întâmplat altora, este că, în cazul meu, creierul a fost mai mort.

Cele mai multe morți clinice sunt rezultatul infarctului miocardic. Când inima nu mai pompează sânge spre creier, acesta, privat de oxigen, nu mai poate susține conștința. Dar asta nu înseamnă moartea creierului.

În cazul meu, însă, sinapsele neuronale (acele mici spații dintre neuroni, care susțin activitatea electrochimică, înlesnind comunicarea dintre celulele nervoase) au fost oprite cu totul. Doar grupuri izolate de neuroni din cortexul adânc mai dădeau semne de viață, însă complet insuficient pentru acea rețea neoronală capabilă să genereze o fărâmă din ceea ce numim conștiință. Bacteriile E. coli ce mi-au invadat creierul în timpul bolii au avut grijă de asta. Doctorii care au efectuat teste pe mine în acea săptămână susțin că nu există absolut nicio posibilitate ca funcții precum văzul, auzul, emoțiile, memoria, limbajul, logica să fi fost intacte. Iată de ce, cred că experiența mea adaugă ceva nou istorisirilor altor persoane care au trecut prin moarte clinică, misticilor, meditatorilor. Experiența mea aduce o nouă dovadă a faptul că există conștiință în afara corpului.

Inițial, am intenționat să îmi descriu experiența într-o revistă științifică. Dar, în timp ce încercam să-mi plasez experiența în contextul tuturor cunoștințelor mele asupra creierului și conștiinței, mi-am dat seama că trebuie să mă adresez unei audiențe mai mari. Mai exact, îmi doresc să ajung la cei care privesc cu mare atenție la ceea ce oamenii de știință au de spus. Asta, pentru că, de mult timp încoace, oamenii de știință spun o poveste care nu este întru totul adevărată.

Această poveste este că mintea noastră produce conștiința. Pentru cei mai mulți oameni de știință, povestea asta e o dogmă. Este cauza pentru care ei refuză să creadă că am trăit ceea ce afirm că am trăit. De fapt, nu există nicio dovadă indubitabilă a faptului că sediul conștiinței este creierul. Avem doar neîcrederea generală în tot ceea ce scapă percepției noastre. Dar, sunt multe adevăruri științifice care se bazează pe lucruri și fapte pe care nu le percepem direct. Nimeni nu a văzut un electron, nimeni nu a atins forța gravitațională. Mulți doctori și oameni de știință confundă faptul că există o relație între activitatea creierului și conștiință -fapt de netăgăduit- cu acela că producătorul conștiinței ar fi creierul.

Enigma relației dintre creier și conștiință este adesea poreclită, printre cei avizați, «problema cea grea». Așa cum au arătat Edward F. Kelly și Emily W. Kelly, cercetători la Departamentul de Psihiatrie și Științe Neurocomportamentale a Universității Virginia, în lucrarea lor «Ireductibila minte», «În ultimii zeci de ani, cercetătorii au început să deschidă „cutia neagră”, punând la bătaie un arsenal formidabil de metodologii tot mai sofisticate clinice, farmacologice, biochimice, genetice, neurochirugicale, electrofiziologice, comportamentale, în efortul de înțelegere ce pot face creierele și cum funcționează». Printre cele mai recente și impresionante unelte utilizate se numără electroencefalograma de înaltă rezoluție, imagistica prin rezonanță magnetică funcțională, tomografia prin emisia de pozitroni. Grație acestor tehnologie, avem o hartă a creierului și putem urmări activitățile acestuia la un nivel la care nici nu se visa acum doar 20-30 de ani.

Sunt atât de impresionante aceste progrese, încât i-au convins pe cai mai mulți oameni de știință că avem dovezi solide care să susțină teoria conform căreia conștiința este un fenomen pur fizic. Într-un editorial publicat de Newsweek, în anul 2004, psihologul Steven Pinker a afirmat, explicit, că ceea ce oamenii percep drept suflet nu este altceva decât informație procesată de creier. Argumentul: noile tehnologii imagistice au relaționat fiecare gând și emoție cu activitatea neurală.

Activitatea creierului și conștiința sunt, într-adevăr, profund relaționate. Dar asta nu înseamnă că legăturile dintre minte și conștiință nu pot fi slăbite sau tăiate, cu totul. Întrebarea întrebărilor este dacă acest paralelism profund între funcționarea creierului și conștiința umană înseamnă că producătorul conștiinței este creierul. Iar în urma experienței pe care am trăit-o, răspunsul meu, foarte ferm, este NU.

Mulți cercetători care studiază conștiința vor fi de acord cu mine când afirm că, de fapt, originea conștiinței este cea mai grea problemă, o problemă la care știința modernă nu poate răspunde și, care e posibil să rămână fără răspuns. Ei vor fi de acord că problema este atât de profundă, încât nici nu știm să formulăm o întrebare științifică legată de acest subiect. Dar, dacă este să pornim de la întrebarea «Ce a fost primul / prima, oul sau găina?», atunci afirm că fizica modernă ne împinge în direcția exact opusă trendului actual, sugerând că, de fapt, conștiința este primară, iar materia – secundară.

Oricât ar suna asta de absurd pentru unii, nu este mai puțin absurd decât modul în care privim Universul acum, în baza experimentelor de mecanică cuantică. În fiecare moment al fiecărei zile, personalizăm totalmente toate informațiile pe care le receptăm din lumea fizică, dar o facem mult prea rapid și automatizat, ca să fim conștienți de această procesare. Fizicienii au descoperit încă de la începutul secolului al XX-lea cât de profund este relaționată conștiința de mediul fizic. Erwin Schrödinger, Werner Heisenberg, Max Planck și Albert Einstein, părinții mecanicii cuantice, au stabilit că unitățile de lumină, numite fotoni, pot apărea fie ca unde, fie ca particule, în funcție de cum alegem să le măsurăm. Implicațiile aceste curiozități doar în aparență minore sunt, în realitate, uriașe. Se demonstrează că, la nivel sub-atomic, percepția sinelui (miezul conștiinței) este într-atât de corelată cu lumea din jurul nostru, încât conștiința noastră asupra unui eveniment fizic -să zicem, mișcarea unui foton- influențează acel eveniment. Chiar abilitățile delocalizate ale conștiinței sunt dovada peremptorie că, în sine, conștiința este un fenomen cuantic. Noi progrese în procesul de pătrundere a acestui mister se produc chiar acum. Premiul Nobel pentru Fizică pe anul 2012 a fost acordat lui Serge Haroche și David J. Wineland, pentru izolarea «colapsului funcției de undă» - exact procesul prin care mintea conștientă a observatorului proiectează realitatea subatomică.

Observațiile care să aducă un verdict net în această direcție rămân o imposibilitate. Iar în timp ce în decursul vieții noastre pământești scăpăm complet din vedere acest fapt, el devine mult mai evident în decursul experiențelor din timpul morții clinice, când corpul și creierul nostru încetează să mai ecraneze realitatea în sensul ei mai larg și o percepem direct.

Să nu fiu înțeles greșit: conștiința rămâne un mister total, așa cum era în urmă cu 10, 100 sau 1.000 de ani în urmă. Pur și simplu, nu știm ce este. Dar ne este tuturor atât de familiară, atât de intrinsec legată de identitate, încât ne-am învățat să neglijăm acest fapt atât de evident.

Gravă eroare. Departe de a fi un fenomen superficial învăluit într-un banal mister, conștiința este și întotdeauna a fost legătura noastră cu Universul, în sensul cel mai larg al acestuia. Odiseea mea de șapte zile dincolo de trupul fizic și de creier m-au convins că, atunci când filtrul minții este îndepărtat, vedem Universul clar, pentru prima dată. Iar Universul multi-dimensional revelat de această viziune trans-fizică nu este unul rece și mort, ci plin de viață și de o forță care, așa cum a scris Dante acum 600 de ani, mișcă Soarele și alte stele.

Rămân deplin încrezător în știință și misiunea ei întru respectarea adevărului. Dar, reafirm, nu doar față de colegii mei oameni de știință, ci față de toată lumea, că există o altă lume, mai mare și mai adevărată. Cei care au accesat-o nu sunt nici victime ale autosugestiei, nici mincinoși, dar sunt împiedicați de limitele limbajului în încercarea de a zugrăvi vastitatea pur exponențială a ceea ce au trăit. Această lume a conștiinței de dincolo de corpul nostru este adevărata nouă frontieră , nu doar a științei, ci a omenirii. Este speranța mea profundă că ceea ce mi s-a întâmplat va aduce lumea mai aproape de acceptarea acestei realități”.

Mai multe amanunte pe www.3dots.ro