x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ce rămâne după fiecare

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 30 Ian 2011 - 17:20

Toţi ar trebui să ne dorim să lăsăm ceva în urmă, să ne putem mândri, ele­gant şi cu măsură, că am făcut un bine în viaţă, că suntem fericiţii complici ai unei fapte de curaj, că nu am trăit degeaba şi că atunci când nu vom mai avea şansa la cuvânt vom avea măcar dreptul la o amintire frumoasă.

Unii văd în realizarea materială singurul scop valid al unei vieţi împlinite. Aleargă, îşi rătăcesc firescul din atitudini şi din vorbe, se fâstâcesc şi se complică în faţa lucrurilor simple, exagerează şi nu mai ţin cont de cei din jur, uită de sentimente şi de valoa­rea de neînlocuit a unui amurg în fa­milie, de multe ori se pierd în amă­nuntele superficiale ale unei mate­matici de care au devenit dependenţi, nu mai ştiu să privească lumea prin propriii ochi, ci împrumută abuziv din lumina celorlalţi, aleg să treacă anii pe lângă ei, fără să se lase marcaţi, cum e firesc, de ce se întâmplă în jur, nu preţuiesc lumina, şi nici măcar întunericul, nu fac alegeri sentimentale sau raţionale, ci pur economice. Şi, la decontul final al destinului, îşi dau seama că sunt nefericiţi, că nimic nu e aşa cum credeau ei, că orizontul din care s-au hrănit  o viaţă întreagă se rezumă palid şi, parcă, nedrept, într-o singurătate abruptă pe care nu o mai pot evita, pentru că nu au învăţat la timp regulile jocului.

Alţii se simt prea neputincioşi pen­tru lumea în care trăiesc. Se re­sem­nează înainte de a începe lupta, se ascund în spatele celor pe care îi cred mai puternici, se izolează de cei de care, întâmplător, le pasă şi de res­pon­sabilitatea de a exista şi de a-şi asu­ma riscuri, nu caută împliniri, ci pur şi simplu trăiesc de pe o zi pe alta, într-o lume provizorie cu care nu ştiu să se împace până la capăt, nu-şi fac spe­ranţe, nu pun la cale planuri, nu vor­besc despre ei şi despre ce şi-ar dori cu adevărat, nu se aruncă în faţă când trebuie să spună ceva, nu au în­tre­bări, pentru că nu se simt pregătiţi să audă răspunsuri, nu se cred capabili să-i înveţe pe alţii ce ştiu ei mai bine, nu se înghesuie în locurile pu­bli­ce, ci se retrag, imediat ce se înche­ie rutina de fiecare zi, în spaţiul lor mo­­dest, de unde nu trebuie să dea explica­ţii, unde nu-i vede nimeni, unde nu sunt obligaţi să se uite în ochii trişti ai celorlalţi. Ei, la final, sunt chi­nuiţi de remuşcări, de regretul că nu au ştiut să ia viaţa în mâini, ca să se bucure, măcar preţ de o zi, de fap­tul că au avut dreptul de a des­chide ochii şi de a vedea clar ce e în jur. Rămâne su­fe­rinţa ireparabilă a neîmplinirii. Pentru ei, jocul nici măcar nici nu a existat.

Mai sunt şi aceia care pun preţ pe familie, pe simplitate, pe prietenie şi pe respect. Nu sunt nici pe departe oameni perfecţi, de multe ori se văd puşi în situaţii complicate, pe care mintea lor sensibilă le încurcă şi mai tare. Greşesc şi ei, fac alegeri fără să anticipeze următoarele două-trei mişcări, dar, pe lângă toate acestea, se bucură de lumina existenţei. Merg, din când în când, prin parc, răsfaţă câinele familiei, ies dimineaţa din casă cu privire luminoasă, recapitu­lând discret de ce trebuie suportată o nouă zi din lupta pentru supra­vie­ţuire, dau un telefon celor mai dragi, să spună bună dimineaţa, intră în ringul nemilos al realităţii, se mai încruntă, se mai enervează, mai cedează în faţa problemelor, se cred doborâţi, dar se ridică şi, pe seară, pornesc spre casă, în căutarea echilibrului. Adorm cu gândul la familie, la copiii pe care îi iubesc nemărginit şi necondiţionat şi îşi găsesc în permanenţă un motiv pentru a merge mai departe. La instanţa neiertătorului final, rămâne după ei iluzia unei vieţi trăite pe de-a-ntregul, fără excese, dar şi fără menajamente inutile. Un joc jucat până la capăt, în toate condiţiile, chiar şi atunci când nu au mai existat reguli raţionale.

Nu are cine să ne prevină în pri­vinţa sfârşitului. Nu are cine să trăiască în locul nostru, nu are cine să îşi asume riscuri şi împliniri, nu are cine să ne povestească, suficient de expresiv, cum e să treci prin viaţă şi să şi reuşeşti să cunoşti sau să ocoleşti pentru totdeauna fericirea. Aşadar, ce rămâne după noi? O umbră ştearsă, pierdută în normele de neînţeles ale destinului de muritor, sau o amprentă meritată, lăsată pe undeva, pe vreun petic de hârtie, pe vreun petic de inimă? Ce rămâne? În caz că rămâne cu adevărat ceva...

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de