Pactul Hitler-Stalin, o perspectivă generală

Pactul dintre Hitler şi Stalin, de la încheierea căruia se împlinesc 50 de ani, a reprezentat tentativa celor doi dictatori de a obţine un maximum de avantaje imediate, din perspectiva regimurilor lor  pe seama şi prin suferinţa altor naţiuni, independente. Semnarea Pactului a reflectat logica expansiunii inerentă unor sisteme bazate pe ideologii totalitare.

Deşi principalul rezultat al pactului de neagresiune de la 23 august 1939 şi al anexelor sale secrete a fost îm­păr­ţi­rea Europei de Est între Stalin şi Hi­-t­ler, nu trebuie pierdute din vedere im­­pli­caţiile mult mai largi ale eveni­men­tului. Cel puţin trei aspecte t­r­e­buie luate în considerare: istoria inte­rac­­ţiunilor sovieto-germane după Pri­mul Război Mondial, inclusiv relaţia am­bivalentă de iubire şi ură dintre na­zism şi comunism ca două ideo­lo­gii totalitare complete ale vremurilor moderne; legătura dintre atitudinea liderului sovietic, atitudine ce l-a de­terminat să semneze Pactul şi cons­trui­rea sistemului stalinist de gu­ver­nare în URSS în anul 1930, incluzând aici şi Marea Teroare; Pactul, ca punct culminant al eforturilor Moscovei de a realiza o alianţă strategică şi economică cu Germania nazistă, un efort care a implicat cucerirea de teritorii şi obţinerea de avantaje materiale şi militare de ambele părţi aliate.

Istoria plasează o grea responsabili­ta­te asupra URSS, care a încurajat re­înar­marea Germaniei în perioada din­tre cele două războaie mondiale (înainte ca Hitler să ajungă la putere), care l-a sprijinit pe dictatorul nazist în în­treprinderile sale de război din Po­lonia şi din Vest şi care a căzut de acord împreună cu el în privinţa unui plan de cucerire teritorială ce a dus la subjugarea unor naţiuni independente.  


URSS ŞI GERMANIA
Germenii sprijinului popular pentru revoluţia lui Lenin au început să încolţească în urma colapsului frontului german în timpul primului război mondial. Tratatul de pace de la Brest-Litvosk din martie 1918 şi "suplimentul său" din august 1918 au fost în acelaşi timp un act de abilitate, dar şi un act necesar: spre deosebire de Pactul din 1939, cele din 1918 au dat ambelor părţi răgazul de a se ocupa de alte chestiuni (războiul contra Vestului, în cazul Germaniei, războiul civil în cazul sovieticilor) fără a pierde însă din vedere o cooperare mai largă atunci când circumstanţele aveau să o permită.

Tratatul suplimentar în­ţe­le­gerii de la Brest-Litvosk menţiona "spiritul de înţelegere prietenească şi de conciliere mutuală" în virtutea cărora bolşevicii şi Imperiul German doreau "să promoveze reinstaurarea unor relaţii pozitive şi confidenţiale". Prin Tratatul de la Rapallo, din aprilie 1922, URSS şi-a transferat dorinţa de relaţii de cooperare spre ceea ce devenise Germania postimperială. Tratatul prevedea relaţii economice pe scară largă. Tratatul de la Berlin din aprilie 1926 conţinea promisiunea mutuală de neimplicare în caz de atac asupra unuia dintre cei doi semnatari. Tratatul de la Berlin este cunoscut şi ca o înţelegere privind "neutra­litatea şi neagresiunea"; aşa-zisa Convenţie semnată la data de 25 ianuarie 1929 prevedea un mecanism de arbitraj care să supravegheze respectarea acestei înţelegeri.

Mai multe înţelegeri secrete pri­vind cooperarea militară au fost încheiate în anul 1920 între URSS, forţele armate germane şi fabricile de armament germane, toate acestea încălcând prevederile Tratatului de la Versailles. Trupe germane, tancuri şi avioane au fost oferite pentru exer­ciţiu Uniunii Sovietice, muniţii şi gaze toxice au fost fabricate în URSS pentru Germania şi au avut loc şi câteva experimente comune cu gaze toxice. Existenţa Poloniei post-Versailles era deja văzută de mulţi din cele două tabere ca un impediment potenţial în calea "in­te­reselor lor naţionale".

Episodul înţelegerilor dintre Mos­co­va şi Berlinul de dinaintea ascensiunii omnipotentului Hitler arată că Germania a început să fie o prioritate pe agenda externă politică şi econo­mi­că a URSS încă din timpul lui Lenin. Relaţiile diplomatice sovietice cu alte ţări vestice, care aveau să devină adversarele lui Hitler, au fost iniţial minime şi au căpătat greutate abia mai târziu, după admiterea URSS în Liga Naţiunilor, în 1934.
IDEOLOGIA SOVIETICĂ ŞI CEA GERMANĂ
După primul război mondial, lide­rii sovietici au făcut mult caz pe tema victoriei revoluţiei comuniste din Germania, despre care credeau ei că va înlătura nu numai regimul "bur­ghez", ci şi "Partidul German Social-Democrat, contrarevoluţionar", cre­ân­­du-se astfel o Republică Sovietică Mondială. În ciuda schimbării de tactică care i-a făcut pe comunişti să adopte, la început, politica "frontului unit" (al organizaţiilor de muncitori) şi, în 1935, "frontul popular" (in­clu­zând partide liberale nonsocialiste), atitudinea esenţial ostilă comunistă faţă de social-democraţii germani a rămas predominantă şi a împiedicat formarea unei opoziţii faţă de naţional-socialişti atunci când acest lucru a fost esenţial.

Cu privire la ideologia nazistă şi la conducerea lui Hitler, liderii sovie­tici şi Internaţionala Socialistă au şovăit o vreme înainte de a-i denunţa ca ad­versari. Componenta populistă a doctrinei naţional-socialiste a părut atrac­tivă la început şi se prefigurau perspective de colaborare. Majorita­tea observatorilor au notat că me­to­de­le de control asupra societăţii aplicate în Germania aduceau puternic cu cele dezvoltate de Stalin. Hitler a ales totuşi să se plaseze împotriva co­mu­nismului.

Se poate argumenta că expansio­nismul ideologic şi teritorial pus la cale atât de naţional-socialişti, cât şi de comunismul sovietic a făcut ca o pace de lungă durată între cele două totalitarisme să fie imposibilă. Starea temporară de non-beligeranţă, coo­perarea economică şi împărţirea eventualelor prăzi de război au fost mini­mele şi, poate, singurele puncte care le puteau uni. Pactul din 1939 a fost expresia unei tentative de a rea­liza o astfel de unitate sau alianţă. A fost o încercare care, deşi cu viaţă scurtă, s-a dovedit letală pentru independenţa ţărilor care se aflau între URSS şi Germania. În plus, umanitatea a mai plătit prin aceea că pactul a grăbit războiul şi l-a făcut să dureze mai mult.


LOGICA TOTALITARISMULUI
În 1930, Stalin a dus conceptul de socialism totalitarist "într-o singură ţară" pe cele mai înalte culmi. Era şi principiul Fuhrer-ului şi al partidului unic, care stăpânea prin coerciţie şi care era întreţinut prin valuri de terorism de stat; o economie care se baza pe comanda centrală cu privire la resurse şi pe munca forţată; o birocraţie care invadase totul; o xenofobie exagerată. În ciuda diferenţelor dintre Stalin şi Hiler şi în ciuda retoricii adverse, ambii reuneau trăsături co­mune. Modul în care Hitler a acţionat pentru a elimina facţiunile adversare şi pe disidenţii din propriul partid aminteşte de tacticile lui Stalin. Hitler a eliminat din armată ofiţerii cu experienţă, şi la fel a procedat Stalin. În timp ce Hitler a lansat Marea Teroare împotriva evreilor, a socialiştilor şi a liberalilor, Stalin a instalat teroarea la nivel de naţiune şi a eliminat mulţi activişti din partid şi comunişti străini din Komintern.       
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu