Drumul regăsirii de sine

O nestinsă fervoare a speranţei, o robustă încredere în posibilitatea şi necesitatea resurecţiei morale iluminează lăuntric toate romanele lui Augustin Buzura, imprimându-le o tensiune caracteristică şi organizându-le des­făşurarea.

De la cel dintâi, publicat în urmă cu aproape două decenii şi care l-a şi impus pe Augustin Buzura în prima linie a prozatorilor contemporani (Absenţii, 1970) până la cel mai nou, Drumul cenuşii, de curând apărut, se configurează un univers epic distinct şi foarte unitar, ale cărui particularităţi sunt date, în primul rând, de natura problematicii.

Grav ca tonalitate şi solicitând necontenit un efort de implicare  dramatică prin asumarea la nivelul conştiinţei a concretului existenţial, patetic radiografiat în lumina principiilor şi a valorilor etice, o asumare marcată de responsabilitate şi urgen­ţă, proza lui Augustin Buzura şi-a do­bândit în timp de la o carte la alta o identitate inconfundabilă, de ordin deopotrivă artistic şi moral. Reprezintă un mod de a scrie, dar şi un mod de a fi în literatură al scriitorului însuşi. Este un adevăr pe care Marian Papahazi l-a formulat pertinent cu acea elegantă decizie ce-i însufleţeşte comentariile din Tribuna într-o cro­nică despre Drumul cenuşii. "Augustin Buzura - scria astfel criticul - se păstrează, aproape cu disperare, aş spune, în sfera pro­blematicii fundamentale: perso­najele sale găsesc încă putinţa răzvrătirii morale şi nu şi-au ani­hilat încăpăţânarea de a pune aceleaşi întrebări obsedante.

Ele au încă intactă puterea de a se revolta şi găsesc în introspecţia dureroasă şi în confesiune un mijloc privat, oricât de dificil, de a spera într-o catharsis colectivă". Termenul "disperare" traduce to­tuşi, înclin să cred, mai mult o anumită perplexitate a noastră, a criticilor, decât o reală dispoziţie ori stare de spirit a scriitorului, tot aşa cum prin revoltă morală se înţelege necesara, fireasca ne­îm­păcare cu situaţii, comportamente şi mentalităţi anacronice, standardizate în primitivism şi deformare, o neîmpăcare mani­festată nu atât în planul faptei, cât pro­blematizată, ajunsă obiect de ana­liză şi reflecţie.

Această perplexitate provine dintr-o împrejurare având apa­renţa şi autoritatea evidenţei: Augustin Buzura nu a cedat şi nu cedează evoluţiei contextului li­terar. El refuză să se adapteze cerinţelor momentului, rezistă presiunilor exercitate de moda­lităţile şi manierele de a scrie devenite vedete ale zilei, sacrifi­cându-şi deliberat avantajele deloc neglijabile ale plasării în orizontul căutărilor şi al experimentării unor noi formule şi limbaje epice. Fiindcă, există, cine nu o ştie, şi un oportunism al noutăţii. Nu este, presupun, nici o "disperare" în această atitudine, este mai degrabă un program urmat cu abnegaţie, dar un program răspunzând aspiraţiilor şi aptitudinilor scriitorului, nu exterior, autoimpus, grefat artificial. Afirmaţia "Sunt vechi, domnilor!", prin care Caragiale îşi definea ironic raporturile cu epoca lui li­terară, poate fi azi întrebuinţată într-un sens de asemenea ironic şi de Augustin Buzura. Dacă nu este - şi nu este! - un fervent al noutăţii de ultimă (penultimă, antepenultimă) oră, dacă nu este - şi nu este! - un propagandist al celor mai recente sau mai în vogă tehnici narative, Augustin Buzura nu este totuşi un "tradiţionalist" instalat confortabil într-o formulă clasicizată de roman, surd şi orb la înnoiri. Şi nu e nici un "tradiţio­nalist" de factură... mo­dernistă, căci suntem, nu-i aşa, la ora postmodernismului.

Fapt e, oricum, că există o anumită incertitudine în situarea prozei lui Augustin Buzura. În vreme ce, de pildă, G. Dimisianu vorbeşte de "romanul de factură clasică" pe care scriitorul "cu toată asumarea de tehnici mo­derne îl ilustrează", Eugen Simion, în capitolul pe care i l-a dedicat lui Au­gustin Buzura în Scriitorii români de azi, I, observa că "în genere, mijloacele sale româneşti n-au un model precis", criticul decelând totuşi în Absenţii o serie de posibile apropieri de proza europeană contemporană şi notând, în le­gătură cu acelaşi roman, că au­torul "prezintă mai mult scriitura unei experienţe decât experienţa unei scriituri".

Este o constatare valabilă pentru toate romanele lui Augustin Buzura, fiecare dintre ele producând impresia unui ciclopic efort de supunere, a unei lupte îndârjite şi epuizante de smulgere prin scris din tenebrele azamorfului şi din paralizia tăcerilor. Titluri ca Vocile nopţii (1980) sau Feţele tăcerii (1974) au şi o semnificaţie estetic militantă, nu sunt doar metafore ale conţinutului. Fiindcă problema exprimării este capitală în romanele lui Buzura: atât la nivelul autorului, cât şi la nivelul personajelor. Aceste ro­mane duc o veritabilă bătălie a rostirii, o bătălie ce angajează, mo­bilizează şi concentrează întreaga energie a scriitorului şi a eroilor săi.

Drumul cenuşii îşi face din truda înverşunată, până la urmă victorioasă, a încercării de exprimare eliberate de inhibiţii, rutină şi prejudecăţi chiar tema centrală. Este cartea unei spovedanii iz­băvitoare - spovedania unui om care îşi mărturiseşte fricile şi eşecurile pentru a le învinge. Şi o face scriind, descriindu-le, cău­tând să le numească fără eu­femisme şi perifraze, cu acea dureroasă şi lucidă directeţe a exactităţii. Eroul narator al ro­manului, Adrian Coman, este un ziarist copleşit de sentimentul ratării profesionale şi afective. Lucrează la o gazetă de provincie, unde scrie şi publică plate articole de serviciu, redactate şablonard şi impersonal, într-un stil compus din sloganuri şi stereotipii ("lan­gue de bois"). Nu e încântat de sine, dar nemulţumirea i se re­soar­be în proiecte vagi, mereu amâ­nate, în sterile ricanări compensatorii, în transfer de responsabi­litate şi în dezimplicare confortabilă. Îşi narcotizează conş­tiinţa în fel şi chip, căci nu i se pretinde să fie convins, ci să accepte şi să se complacă. Trăieşte într-un supor­ta­bil mereu mai îngustat, mai restrâns, alienant cu încetul, fără mari şocuri, pe neobservate aproape, dar cu efecte si­gure şi im­placabile: evo­luţia relaţiilor dintre Adrian Coman şi Paula, soţia lui, este şi ea semnificativă pentru treptata destructurare morală a personajului, scufundat lent într-o paralizantă şi mai rea decât moartea obişnuire cu aberaţia şi nefirescul, fiindcă scenele conjugale au fina­litatea epică de a reflecta instalarea "sindromului lehamite" şi în viaţa in­ti­mă. Şi totuşi salvarea de la pră­bu­şire pe această cale vine. Adrian Coman va avea la un moment dat, e drept că în urma unui şir de în­tâmplări cam senzaţionale, şansa întâl­nirii cu o tânără femeie pe care, iubind-o, o preface într-o for­ţă modificatoare de destin; pa­siu­nea (îm­părtăşită) îl trezeşte, la propriu, pe eroul romanului din lân­cezeală şi îl determină să-şi re­eva­lueze existenţa, prim şi ho­tă­râtor pas pentru a şi-o schimba.

Din acest punct începe, de fapt, cartea lui Augustin Buzura.  Prezentul naraţiunii aparţine acestui nou Adrian Coman, rupt sau rupându-se de cel de altădată, ale cărui imagini populează straturile alternante de trecut ce alcătuiesc lunga retrospecţie a eroului.

Motorul acestui proces e dragostea, iar ţinta lui creaţia. Fiindcă Adrian Coman ajunge, la sfârşit, să-şi scrie cartea la care visase cândva, un roman nonfictiv: iubirea şi scrisul îi redau gustul vieţii.

Drumul cenuşii este o carte de cotitură în cariera lui Augustin Buzura, chiar şi numai pentru că e întâiul său roman unde "tema scriitorului" şi "tema personajului" se suprapun la identificare.
Mircea Iorgulescu - România literară, nr. 10/1989