Timpul denunturilor

In februarie 1945, C. Radulescu-Motru noteaza o conversatie dintre Gusti, Sadoveanu, Vianu, Tzigara-Samurcas. Venise vorba si despre arestarea scriitorului academician I.Al.Bratescu-Voinesti, prieten cu Sadoveanu. "Ma asteptam ca Sadoveanu sa exprime vreun regret, comenteaza Radulescu-Motru. Deloc. El a completat doar lamuririle date de Gusti, spunand ca n-a fost arestat atat pentru antisemitism, cat pentru faptul ca a luat interviuri lui maresal I. Antonescu.In total, i se parea un lucru foarte natural".

O perspectiva interesanta asupra studiului comunismului ar fi raportul intre programul unei societati desavarsite in egalitate, fraternitate, tovaraseasca iubire si mijloacele recomandate pentru infaptuirea lui. In privinta ultimelor, Stalin a manuit desavarsit pornirile rele din abisul sufletesc. S-ar parea ca in anii sai de pregatire pentru preotie staruise indelung si cu placere in cunoasterea ispitelor diavolesti asupra urmasilor Evei, ignorand puterile binelui. Vanitatea si invidia fusesera bunaoara pacatele omenesti speculate de Stalin in instituirea "marii terori". Cu rezultatul ca la sfarsitul anului 1938, dupa cum spun statisticile, 15% dintre sovietici fusesera denuntati de apropiati si cunoscuti ai lor, calvarul condamnatilor la moarte ori inchisoare si lagar (aproximativ 5% din populatie) declansandu-se printr-un denunt. Pentru denuntatori, faptul conta ca argument al vigilentei si atasamentului comunist, "calitati" obligatorii in afirmarea politica si profesionala.

Practica denuntului ridicata la rangul de datorie de onoare a aparut curand dupa intrarea sovieticilor in Romania. La 30 septembrie 1944 s-au publicat decretele cu privire la epurarea justitiei, a aparatului de stat central si a administratiei locale de elementele considerate fasciste si profasciste. Peste numai o luna, ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, declara ca trebuie pedepsiti nu numai autorii materiali ai subjugarii Romaniei fata de Germania nazista, ci si cei "care prin cuvantul lor au constituit un suport moral al regimurilor dictatoriale trecute". Pe adresele comisiilor de epurare nou-numite au inceput imediat sa curga denunturile. Cat despre Legea privind combaterea speculei, prin prevederile ei aceasta incita la denunt, fara echivoc, denuntatorii urmand sa primeasca o cota-parte din valoarea marfurilor confiscate cu ajutorul lor.

Daca in saracia de dupa razboi, grosul denuntatorilor era multumit de "cota-parte" si mai ales de satisfactia prin raul produs semenului "mai bine situat", spectaculoase sunt cazurile din elita intelectuala. Prea putin s-a scris insa despre acestea. In haotica evaluare a productiei editoriale actuale, marturiile asupra timpului provenite din mediul cultural au fost, in genere, concentrate asupra "Jurnalului" lui Mihail Sebastian. Scriitorul boem nu se afla insa in jocul mizelor universitare, academice ori redactionale precum filosoful Constantin Radulescu-Motru, pedagogul Onisifor Ghibu ori poetul M.R. Paraschivescu, autorii unor valoroase insemnari de epoca a caror publicare a trecut, dupa ’90, aproape neobservata.

Spre exemplu "Revizuirile si adaugirile" - facute de Radulescu-Motru din 1943 si pana la moartea sa (1957) - este o cronica a schimbarilor vremii. Teoreticianul "personalismului energetic", unul dintre rarii romani creatori de sistem filosofic, presedinte al Academiei (1938-1941) si autor al "Psihologiei poporului roman", se scandaliza astfel la 9 ianuarie 1945 dupa lectura ziarelor zilei: "Astazi: Traiasca Regele Culturii, Carol II! Maine: Traiasca maresalul Antonescu, reintregitorul de tara! Poimaine: Traiasca Stalin, liberatorul! Poimaine: Traiasca din nou alt liberator... In timpul lui Antonescu nu se putea pronunta numele lui Titulescu, iar in 1945 acesta nu mai poate fi pronuntat fara laude excesive". In consecinta, "prostitutia constiintelor se rasfata fara nici o rusine". Asa se face, scrie Radulescu-Motru la 1 februarie 1945, ca "publicarea listelor (cu criminalii de razboi - n.n.) n-a produs mare emotie, fiindca romanii in genere nu sunt intre ei solidari; fiecare este multumit ca a scapat el, fara sa-i pese de soarta altuia".

Jurnalul lui Onisifor Ghibu, publicat sub titlul "Ziar de lagar, Caracal - 1945", e insa mai sumbru. Pedagogul nationalist, ctitor al universitatii romanesti clujene, se afla intr-o (prima) detentie in lagarul din Caracal. Reiese din insemnarile sale din aprilie-octombrie 1945 ca denunturile confratilor universitari il adusesera acolo. Numai ca...

Venerabilul profesor fusese si mai grabit in ajutorarea comisiei de epurare, denuntandu-si "dusmanii". Primul - istoricul Constantin Daicoviciu. Pe motiv ca "imbracase camasa verde". Dupa respectivul denunt, Daicoviciu fusese inlocuit din functia de decan al Facultatii clujene de Litere cu filosoful D.D. Rosca. Vigilent, Ghibu il denuntase apoi pe istoricul Silviu Dragomir pentru politica din 1938-1940 ca ministru al Minoritatilor. Dupa niste conflicte profesionale ii denuntase pe D. Todoran si Emil Petrovici. Unindu-se, "dusmanii" il "infundasera" pe Ghibu, al carui "sprijin" se dovedeste a fi, pana la capat, "fratele" Petru Groza.

Cand (si cu sprijinul vrajbei lor) comunistii aveau puterea deplina, multi denuntati se vor regasi in aceeasi celula cu denuntatorii. Dupa retragerea Armatei Rosii din tara, sovieticii vor fi declarati vinovati pentru toate "suferintele neamului". Istoviti de lagare si puscarii, supravietuitorii iarasi cad prada perfidului joc al puterii. Cu toiagul tocit al nationalismului-legionar vor sprijini si ei "inalt patriotismul" nationalismului comunist.