x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

1 decembrie 1989

0
01 Dec 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Leonard Gavriliu ● Titel Constantinescu ● Mircea Zaciu



Vârtej nu numai de evenimente, dar şi de simboluri: Gorbaciov la Vatican spre a-l vedea pe Papă înainte de a se întâlni cu Bush la Malta. Să cons­fin­ţească pierderea "imperiului" do­bân­dit la Yalta? "De la Yalta la Malta" - titlul sau ideea se regăseşte în toată presa. Dar cea mai sugestivă frază îi aparţine lui Serge July în editorialul din Libération: "Gorbaciov a renunţat să mai ceară istoriei carnetul de Partid". Chiar dacă şi-a început reformele pentru a salva comunismul, Gorbaciov, ridicând ca­pacul, a îngăduit explozia. Iar acum pare a o înregistra fără voinţa - sau pu­terea - de a readuce istoria pe fă­ga­şul dinainte. Să se încheie astfel, ca o paranteză, aproape un secol de tiranie ideologică?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 233



Prima zi de pensionar în toată legea. Aş fi vrut să dorm 22 de ore din 24, ca un nou-născut, care se trezeşte doar să fie alăptat. Nu s-a putut: adunarea generală a organizaţiei de partid s-a ţinut astăzi în loc de ieri (cum fusese stabilit iniţial). Stelian Moţiu a prezentat o informare politică perfect inutilă (despre Congresul al XIV-lea). Ileana Lucaciu, citându-l pe Şef ("grija faţă de om" etc.), a criticat indiferenţa faţă de condiţiile în care muncesc oamenii de la Săptămâna: 8 din 11 sunt bolnavi pentru că nu se încălzesc încăperile redacţiei; caloriferele sunt de fapt refrigeratoare. Să nu se mire nimeni dacă în scurtă vreme revista Săptămâna nu va mai apărea!
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 91
Decembrie. Frig. Pieţe goale. Beznă pe străzi. La Teatrul "Nottara", premieră cu "Burghezul gentilom", pus de Da­bija. Nesiguranţa mijloacelor de transport ne face să ne tre­zim pe Strada Mare cu o oră înainte, la ora 17:00. Ce să faci până la 18:00? Străzile sunt întunecate, e frig, intrăm prin magazine ca orbii, bâjbâim prin întuneric, nu poţi vedea o stofă în adevărata ei culoare, pe rafturi nişte pete întunecate de culori dubioase, rochiile magazinului "Eva" întinse pe cuiere par nişte arătări-stafii, contururi nede­finite, culori ce­nuşii, nu deosebeşti albastrul de verde, negrul de roşu, o le­hamite peste tot, vânzătoarele în pulovere groase, friguroase şi ele greţoase, unii pe lângă alţii ne strecurăm, ca şi cum ne-am teme să nu ne lovim, să nu trezim pe cineva din somn.

La magazinul "Vânătorul", coadă mare la pateuri calde şi altă coadă şi mai mare la pas­tra­mă şi salam de cerb. Porcii s-au terminat, vacile aşijderea. Ne salvează cerbii din Carpaţi. Câtă măreţie, câtă demnitate! Simt un orgoliu boieresc bân­tuind frun­ţiile geniilor carpatine. Cerbii! Cerbii! Din ce în ce mai mult întuneric. Cât mai e până la ora 18:00? Încă! Ve­dem o expoziţie lângă tea­tru, la "Simeza", picturile ne­vestei lui Ilfoveanu. Întâl­nesc în portretele ei (câteva) ceva din "balcanismul" Ilfo­vea­nului.

Piesa lui Molière, zgomotoa­să, multă improvizaţie, hibrid de stiluri de joc al actorilor, aproa­pe bâlci, cu ţigani, cu apaşi, cu ţaţe, de la o vreme, un fel de întrecere între regizorii mai tineri: care dă mai mult, ca­re scormoneşte mai mult subtex­tul piesei, să se poate des­fă­şura cum vrea el şi cum crede.

Dacă vezi trei-cinci piese una după alta trei zile la rând, poţi să juri că e regizată de acelaşi. George Constantin rămâne o personalitate, dar aici se des­fă­şoa­ră fără limite comedie gro­tes­că, însuşi textul oferă pretexte (de asta a şi fost ales!). Adevărat triumf la sfârşit, dar nu pentru inte­li­genţa, rafinamentul specta­colului, ci pentru replicile ju­cate aluziv, de data asta mai mult ca oricând n-ar fi de mirare să se şi oprească serbarea.

Ultimul act, scenele şi în special jocul lui George sunt copii fidele ale comportamentului lui Ceauşescu, dar absolut fidel, identic. Mai ales momentul burghezului făcut "mamamuşiu". Sunt picătură cu picătură plimbările lui Ceau­şescu prin ţările asiatice şi africane, când e ales academician sau umplut cu medalii şi chei ale oraşului. În sală e delir, lumea îşi recunoaşte "eroul", strigă, aplaudă, râde. Râsul e sănătos, dezlănţuit, eliberat de strânsori, lumea uită de ce-i "afară", aici şi-a regăsit un regat al ei, un domeniu al ei, unde poate să-şi verse oful şi năduful. Vacarm, jocuri din buric, cântece orientale, dar cam ţigăneşti, de pe la noi, o paletă densă de culori stridente, de icneli şi poticneli, toate adunate cerc în jurul burghezului cocoţat în rang şi el, Jourdain-George Constantin, privind cu uimire şi admiraţie, extaz şi voluptate, circul acesta ridicol, dezlănţuindu-se întru slava şi fericirea lui.

Da! E un moment excelent prins, dar numai pentru noi, aici, pe plan local, e de-al nostru, e un fel de "istorie" a noastră, biata de ea, istoria! Şi cu asta a prins publicul! Care râde, care de­vine în clipele ne­buniei de pe scenă, sigur că tragedia noastră se apropie totuşi de sfârşit, că mai mult de-atât, cum spun şi cum cred cu toţi, nu se mai poate. ("Ba se mai poate!", spun optimiştii!). Da. Luat cel mai "pe un butoi de pulbere" de până azi. Râzi, domnule! Ne răzbunăm şi noi cum putem.

Râdem. Chiar dacă până la urmă s-ar putea să râdem de noi înşine. Şi în contextul "surprizelor politice" de astăzi, ceea ce se petrece pe scena de la "Nottara" (ultimul act numai) te unge pe suflet. Şi râd şi eu.
Titel Constantinescu, Frica şi ... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 341-342



La concert. Seara, străzile devin lugubre. Patrule.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 456
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de