10 noiembrie 1989

În seara zilei de 10 noiembrie, mă întorceam de la Moscova, când, la uşa avionului aterizat la Chi­şinău, o doamnă (rusofonă) res­ponsabilă în sala oficială a aeroportului, care întotdeauna era foarte amabilă, s-a "năpustit" verbal asupra mea, învinuindu-mă că am adus situaţia de dezastru, în urma căreia la Chişinău au avut loc confruntări soldate cu 40 de morţi. Am rămas şocat de această ştire. Nu găseam cuvinte să-i răspund. Dl V. Puşcaş, care m-a în­tâlnit la aeroport, m-a informat imediat despre ce era vorba. L-am ascultat, auzindu-l numai după ce m-a liniştit că nu sunt victime. Cineva tensiona at­mosfera şi prin răspândirea premeditată a zvo­nurilor. Cu siguranţă, aceştia nu erau moldovenii.

S-au întâmplat următoarele. Pe la ora 16:00, un grup de oameni, adunaţi lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, cărora nu le trecuse obida de la 7 noiembrie, precum şi din cauza unui mic incident de rutină dintre nişte hoţi şi un miliţian, au mers la Ministerul Afacerilor Interne pentru a cere socoteală. Asediind instituţia, au început a scanda lozinci anti-Miliţie, au blocat circulaţia transpor­tului pe artera principală a municipiului.

Până la urmă, în faţa ministerului se adunaseră circa 10.000 de oameni. Toate încercările de dialog cu protestatarii nu s-au încununat de succes.

În direcţia clădirii se aruncau fel de fel de obiecte metalice, pietre. Au fost întreprinse încercări de a ocupa se­diul. După ce au fost folosite sticle cu material inflamabil, în două segmente ale clădirii au izbucnit in­cendii.

Conducerea ministerului, în frunte cu dl V. Voronin, a dat dovadă de clarviziune şi responsabilitate în situaţia concretă şi nu a admis utilizarea armelor. Deşi, conform le­gislaţiei în vigoare, aveau tot dreptul să o facă. Cu atât mai mult că, în cazul dat, mai mult a avut de sufe­rit Miliţia decât protestatarii. Dar Miliţia a acceptat compromisul, eliberându-i pe cei reţinuţi.

Pe la ora 20:00, de mulţime s-au apropiat deputaţii poporului din URSS, P. Buburuz, L. Lari, Gr. Vieru, N. Dabija, membrii conducerii Frontului Popular, M. Ghimpu şi A. Ţur­canu. Dar nici apelurile acestora de a merge în piaţă nu s-au încununat de succes. Dimpotrivă, după înde­pli­nirea cerinţelor de a retrage forţele Miliţiei în clădire, mulţimea a încercat noi asaltări ale acesteia. Mai n-au suferit şi deputaţii po­porului care, dintr-o maşină specială, îndemnau mulţimea să în­ceteze dezordinea şi să plece în piaţă. Abia au reuşit să părăsească maşina, care a fost răsturnată şi aprinsă.

Numai după ce Miliţia a folosit substanţe lacrimogene de tipul "ce­riomuha" şi a preîntâmpinat mul­ţimea că, dacă nu va înceta ata­cu­rile asupra sediului, se va deschide foc din ramele din dotare, protestatarii s-au retras în piaţă, unde au ţinut un miting până la miezul nopţii. Pe urmă, s-a mai clarificat că aceştia au dat ascultare şi dlui A. Ţurcanu, care le-a promis că, dacă merg în piaţă, apoi duminică va avea loc un miting mare, la care toţi vor avea posibilitatea să-şi aline obidele.

Deci, când sosisem la Chişinău, evenimentele mai continuau încă, deşi momentele de vârf erau deja consumate. I-am găsit pe unii membri ai biroului CC în biroul lui S. Grosu, unde, disperaţi şi îngrijoraţi, discutau despre cele întâmplate. Se insista asupra aplicării stării ex­cepţionale şi a restricţiilor de circu­laţie pe timp de noapte la Chişi­nău. Situaţia necesita o atare măsură. Dar nimeni nu putea prevedea im­pactul ei asupra comportamentului celor mulţi şi iritaţi. M-am opus ca­tegoric, propunând să încercăm, încă o dată, metodele politice, de dialog constructiv. Am fost susţinut în schimbul acordului de a accepta dislocarea în republică a unui contingent res­trâns al forţelor Ministerului unio­nal de Interne. A doua zi di­mineaţă (după o noapte nedormită), venind de la serviciu (ca de obicei, pe jos şi fără bodyguarzi, despre care atunci nici nu se pomenea), m-am simţit incomodat găsind repre­zentanţi ai acestor forţe pa­trulând în jurul clădirii. Totuşi, consider că această soluţie, chiar dacă era impusă, a fost justificată pentru calma­rea situaţiei. În tot cazul, s-a dovedit a fi mai raţională decât starea de urgenţă.
Mircea Snegur, Labirintul destinului. Memorii, Volumul I, Chişinău, Fundaţia "Draghiştea", 2007, p. 636-639