15 iunie 1989

● Monica Lovinescu ● Florenţa Albu ● Liviu Antonesei ● Ştefan J. Fay

De la Hurezeanu, via Wolf von Aichelburg şi Sorin Antohi: Al. Călinescu s-a alăturat Scrisorii celor şapte, iar Radu Enescu se pregăteşte s-o facă.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 183


Iunie - centenarul Poetului na­ţional; iunie, slavă oficială - sunt aclamaţi stăpânii, nu Poetul.
La Iaşi, o ploaie cumplită, rece, face din pelerinajul contemporanilor prilejul unui rest mizer de sărbătoare: o beţivăneală ieftină, o proslăvire strâmtorată, comandată.
Iaşiul pe care voiam să-l revăd (n-am mai fost acolo de vreo 12 ani) rămâne acum, la întoarcere, o tristeţe mai mult. Prin trâmbele ploii abia zăresc Cetăţuia şi Galata, Sf. Nicolae Vechi, Trei Ierarhi şi Golia. Încolo, tot blocuri şi iar blocuri care zidesc orizontul, care închid oamenii în celule de beton urâte: demolări, în tot centrul Iaşilor şi "stilul" noilor construcţii, aceleaşi, de la centru, de la Bucureşti. "Stilul mausoleic", monumentalul greoi, neverosimil împopoţonat cu tot felul de colonete, capiteluri, grilaje de fier forjat. O comună, Negreşti de Vaslui (pe urmele lui Eminescu, revizor şcolar), devine "orăşel agroindustrial", adică este distrus la fel ca satele din zona Snagovului. Şi la Iaşi, aceleaşi cozi, aceleaşi lipsuri, aceeaşi mizerie: strada mare le scoate la vedere, "le pune în lumină". Nişte oficiali graşi, bine dresaţi "de centru", sunt zbiri pe pogoanele lor de putere, aşa cum face dictatorul pe moşia lui personală - ţara.
La întâlnirea celor două reviste: Viaţa Românească şi Convorbiri literare (un vacs, un fel de serbare şcolară penibilă) şi la petrecerea mi­zeră de după se revăd poeţii, scriitorii agreaţi de putere; aceiaşi de două-trei decenii; ceilalţi, mai tineri, cu adevărat importanţi azi pentru Iaşi sunt disidenţi, fără drept de sem­nătură, fără dreptul de a participa la asemenea sindrofii literare - sau abţinându-se...
Aud că la Ateneu, la sărbătorirea bucu­reşteană a poetului, a fost scandat, mereu, numele lui Ceauşescu... Au fost spuse cuvinte de "respectuoasă mulţumire şi caldă recu­noştinţă" dictatorului şi savantei (patroana culturii!), care ţin sub oblăduirea lor (sub obroc!) valorile naţionale etc. etc.
Acest Eminescu din care Puterea face acum o adevărată diversiune; "spărgătorul de grevă" al tăcerii poeţilor contemporani. Pe el poţi să-l învii doar cu "ce" şi "cât" trebuie; un fel de aliat al ideologiei actuale, al sărăciei spirituale în care huzuresc "oamenii de cultură" cutare şi cutare, şi nici nu le mai înşir numele de scârbă...
Acest Eminescu pe care au reuşit să-l profaneze - pe care nu-l mai simt modelul sfânt (I.H. s-a înfuriat, când i-am spus toate aceste convingeri ale mele; îmi cerea să scriu în paginile consacrate poetului la România literară şi am refuzat).
Acum, un grup mare de poeţi oficiali şi invitaţi din străinătate (nu ştiu cine a mai răspuns invitaţiei, dacă o fi printre ei vreunul mai acătării...) a pornit în "pelerinaj" la Botoşani, Ipoteşti, Suceava, Iaşi... Prilej de alte palavre şi chefuri... Cum se anunţă tot ploi în Moldova, poate nici locurile nu le vor vedea pentru un rest de omagiu.
(Aud că aceia care au luat cuvântul la Ateneu, scriitori care au vorbit numai despre Mihai Eminescu, şi-au văzut în materialele publicate fraze pe care nu le-au spus - laude şi laude stăpânirii!)
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 413-415


După ce i-au retras dreptul de semnătură, au scos numele lui Al. Călinescu până şi dintr-un program al "Colocviului Mihai Eminescu". Mai grav - dar mai interesant pentru direcţia în care evoluează lucrurile - e faptul că insul de la partid care a cenzurat programul a avut nevoie de aproape o oră ca să decidă dacă poate lăsa numele fiului lui Al. C., student în anul I şi participant întâia oară la acest colocviu. Până la urmă l-a lăsat. Da. Se pare că se reintroduce, ca în faimoasele vremuri cincizeciste, răspunderea genealogică. E bine, e din ce în ce mai bine! Că lucrurile stau aşa - dovadă e faptul că a fost scos din şpaltul revistei Cronica un articol despre tatăl lui Al. C., un distins latinist decedat acum câţiva ani. Nu mai au linişte nici morţii! Urmează, pro­babil, să fie cenzurate numele vecinilor, ale prietenilor, ale relaţiilor întâmplătoare ş.a.m.d. până la interzicerea completă a tuturor numelor din România. Cu excepţia unuia singur, poate a două-trei... Îmi amintesc că acum câţiva ani s-a interzis publicarea pe coperţile cărţilor a fotografiilor autorilor în viaţă, că de anul trecut articolele din presa cotidiană de pe prima pagină trebuie să se continue în interior, pentru a nu apărea semnături pe pagina întâi... Uneori, nici nu-ţi vine să crezi că toate acestea se întâmplă în realitate, ai impresia că e un vis urât, că citeşti un fel de contrautopie, că-ţi povesteşte cineva aceste aberaţii numai ca să-ţi facă sânge rău. Mă întreb până unde poate merge absurdul, mă întreb dacă mai poate exista vreo limită, mă întreb dacă nu cumva trăim în subconştientul unui nebun. Cred că şi altcineva s-a mai întrebat asta. Şi pe bună dreptate.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 78-79


Doctor I. Manolescu. Consult foarte amă­nunţit. Fost medic sportiv în diferite continente. Adept al medicinei naturale. Păs­trează totuşi medicamentaţia pentru inimă, ficat, cola­genoză. Acum, principala problemă: infecţia de la picior. Propune - şi acceptăm - 15 zile, dimineaţa şi seara, bandaje cu foi de varză opărită.
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 282