4 decembrie 1989

● Sanda Stolojan ● Victor Felea ● Liviu Antonesei

Se zice că Ceauşescu îşi caută ţară de azil, şi că una singură este dispusă să-l primească: Africa Centrală. O franco-română a fost la Bucureşti ca să-şi incinereze mama care a fost călcată de un tramvai. A trebuit să locuiască la hotel: 70 de dolari pe zi, fără încălzire, 100 de dolari cu încălzire. Afară erau minus 16 grade. La miliţie, unde a trebuit să se prezinte, s-a întâlnit în uşă cu un om pe care-l aduceau cu cătuşele la mâini. Pe stradă oamenii circulau cu şosete peste bocanci ca să nu alunece pe zăpada îngheţată.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 310



Şeful îşi critică subalternii. Învinuieşte guvernul şi ministerele pentru ne­ajun­surile din ţară. Dar ce pot să facă acestea când totul depinde de cel care con­duce singur treburile ţării şi a cărui politică e una absolut dementă şi me­galomană? Şi apoi, de unde aceste "neajunsuri", când în fiecare discurs afirmă că o ducem bine şi că avem de toate? Şi de ce se preocupă tocmai acum să se mărească bursele elevilor şi studenţilor (cu foarte puţin, de altfel)? Să se simtă oare ameninţat de ceva? De cine se teme, el, "fiul cel mai iubit" al poporului?
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 738
Încă dinainte de Congres tot aud de manifeste ce apar peste tot în ţară - în Bucureşti, la Ploieşti, la Braşov. Mama îmi jură că a văzut cu ochii ei unul lipit pe un stâlp de iluminaţie publică din Bacău. Era scris cu o vopsea oarecum fluorescentă şi cerea "Jos dictatura!" Acelaşi lucru scrie şi pe inscripţia de lângă Apemin, vizavi de Poştă, pe care n-au reuşit s-o şteargă în întregime. Cineva îmi spune că la Bucureşti au apărut manifeste pe străzi, în magazine, că ar fi fost fost văzute mici manifeste lipite pe borcanele din autoserviri. Până azi, deşi am auzit ştirea, eu n-am văzut nici unul. Poate nici nu există - oricum, e deja foarte important că "mentalul colectiv" concepe aşa ceva drept posibil!

Asta am ajuns - în timp ce peste tot în jur oamenii ies cu zecile şi sutele de mii în stradă strigând "Noi suntem poporul!" sau "Havel la palat!", noi ne bucurăm la gândul că, în sfârşit, "măria sa poporul român" (cum scrie în Flacăra), a reuşit să privească manifestele împotriva dictaturii ca pe un fenomen posibil! E, totuşi, un progres, orice s-ar zice. Într-o mie de ani, scăpăm şi de Ceauşescu! Care, în ciuda alurei de cadavru-viu pe care o avea la Congres, pare etern, etern ca un blestem de moarte. Am auzit însă - şi asta din prea multe locuri, ca să nu fie un sâmbure de adevăr - că au apărut şi în Iaşi manifeste care cer populaţiei să vină pe 14 decembrie, la ora 16:00, în Piaţa Unirii, pentru a manifesta împotriva regimului. Din alte surse, aflu că această manifestaţie ar trebui să fie numai o pregătire pentru alta - şi mai mare! - programată pentru 30 decembrie.

În fond, în RDG şi în Cehoslovacia, tot prin mani­fes­taţii s-au produs schimbările. N-am reuşit să aflu dacă există şi vreo organizaţie care revendică aceste acţiuni. De fapt, nici nu contează. Cel mai im­portant este să se creeze o atmosferă şi să dispară teama asta paralizantă. Mă întreb ce s-ar putea întâmpla în fond dacă mii de oameni s-ar aduna în Piaţa Unirii, pe 14, la aceeaşi oră? De fapt, aici e problema. Dacă nu există organizatori, nu s-ar întâmpla mare lucru. Ar putea oare mulţimea, odată adunată, să-şi producă rapid organizatorii? În mod spontan, vreau să spun. Nu-mi dau seama. Oricum, cu toate "cozile" ce se ţin după mine, am de gând să merg pe 14 în Piaţă. În cel mai rău caz, s-ar putea să mă aresteze "la propriu", considerându-mă printre organizatori. Deşi nu sunt. Nici nu aş fi avut cum, cu toată paza asta şi cu lipsa mea de experienţă în acest domeniu. Dar ei ar putea să profite de situaţie ca să mă aresteze. Ei şi? Nu puteau ei să mă aresteze "la propriu" încă de la începutul lui octombrie? Ba da. Nu mi-am asumat acest risc? Ba da. În interiorul meu, mi-am asumat chiar mai mult.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 117-118