Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Apostol Stan ● Titel Constantinescu ● Gabriela Melinescu
Răstimpul vacanţelor şi al concediilor de vară. Eu şi soţia eram preocupaţi de plecarea unuia dintre noi în Canada, spre a ne vedea fiul. Dar şansă de a obţine paşaport avea doar Mariana, profesoară, căci începând cu noul an şcolar din toamnă, pentru limită de vârstă, putea deveni pensionară. Ca atare, un obstacol din calea eliberării unui paşaport putea să dispară. Prin pensionare nu mai avea de-a face cu şcoala unde un profesor al cărui fiu "fugise" din ţară nu se mai putea prezenta în faţa elevilor. Ar fi fost un sacrilegiu. Numai că pensionarea întârzia să vină deşi Mariana ajunsese la limita de vârstă, 55 de ani. Îi împlinea la 21 septembrie. Din acest motiv, pentru a forţa pensionarea, am convenit cu soţia să se interneze la un spital de geriatrie, în vederea dobândirii unui certificat medical de atestare a unei stări medicale precare, ceea ce n-ar fi fost o minciună. Obţinând un asemenea atestat, dar şi pensionarea, soţia mea punea în faţa faptului împlinit serviciul de paşapoarte. Elimina astfel pretextul că nu putea părăsi ţara atâta timp cât se afla la catedră.
Eu însumi am fost obligat să mă internez în spital, la Institutul de fiziologie normală şi patologică al Academiei. Aveam de mai mult timp o stare subfebrilă care nu putea fi contenită decât pentru o scurtă perioadă. Interesant aici ar fi faptul că mi s-a recomandat, printre altele, un regim alimentar bazat pe carne de vită fiartă (rasol). Dar, cum carnea e o raritate, medicul mi-a recomandat să mănânc masa de prânz la un restaurant. Am părăsit deci spitalul străbătând Bulevardul Magheru, dar n-am găsit nicăieri o porţie de rasol de carne de vită! Mi s-au făcut analize şi investigaţii nesemnificative, cu mijloacele precare existente în spital. Fiind suspectat chiar de TBC, mi s-au administrat medicamente la întâmplare. Noroc însă că, o dată cu trecerea timpului, atari stări subfebrile (mai vechi de altfel, cu răbufniri periodice) au trecut. Stătusem deci degeaba în spital, mai multe zile, încât mă grăbeam să-l părăsesc însufleţit de un obiectiv arzător: să-mi ajut soţia să dobândească paşaportul pentru Canada.
Apostol Stan, Revoluţia română văzută din stradă. Decembrie 1989-iunie 1990, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 126-127
Povestea cu steagul. Pe scurt: în vârful "palatului" a fost fixat un steag imens, care să fluture, să stea de veghe patriei şi patria să ştie că El încă există şi veghează! Dar din cauza curenţilor puternici de aer, catargul fiind prea înalt, pânza nu rezistă la vânt, la ploaie, la nimic. Zbârnâie ca un zmeu şi se rupe, se sfâşie. Şi astfel steagul din vârful mândriei "epocii de aur" trebuie schimbat câteodată de 2-3 ori pe zi! Adevărat coşmar al celor care au construit această oribilă clădire. Iar el nu ştie! Nu trebuie să ştie! Aşa că, probabil, cel puţin 3-4 capete, fiecare cu câte doi ochi, trebuie să privească spre cer până le-nţepeneşte ceafa. Soluţia, până la această oră, nu e găsită. Doar să se mai taie din catarg. Dar asta ar fi o crimă de les-majestate! Steagul trebuie să atingă cerul. Să-i sfideze pe îngeri şi pe Dumnezeu şi pe toţi misticii lumii. Sunt curios care va fi ultima variantă?! Poate că "sultanul" vrea să-şi facă alt palat. Mai ştii? "Ia spune, Ghiţă, vorba lui Caragiale, cum e cu steagurile alea?" "Păi, unul în zori, altul la prânz, altul..."
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 325-326
Tărziu, după miezul nopţii, Lionel mă sună de la Bruxelles, spunându-mi că mă va ajuta cu tot ce trebuie, treptat, pentru că aproape toate casele din Bruxelles sunt amanetate. Îi spun că nu e nevoie, că voi lua un împrumut de la o altă bancă, lucru pe care nu-l acceptă, pentru că datoriile sunt ale fiului său.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 265
