Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una din tentativele de nimicire a individului este demotivarea lui. Omul este un animal motivat. Pentru a face din el o fiinţă docilă, abulică, orice dictatură introduce arbitrariul, subiectivismul. Omul constată că între 1. actele, convingerile lui, cele ştiute de el şi 2. ce se întâmplă în jur nu există nici o legătură; constată că realitatea nu are legi, reguli.
Şi atunci noaptea coboară în el. Omul se simte ca un sălbătic într-un tărâm cvasinecunoscut. Atunci produce idoli, se simte extrem de slab şi caută protecţie. Pe cineva care să-l apere. Aceştia sunt poliţistul, şeful ierarhic. Şi, în vârf, supremul, care poate orice, care cunoaşte totul, la a cărui bunăvoinţă şi discreţie te afli. Demotivarea individului, introducerea unui haos care proliferează prin instituţiile statului sunt cele mai primejdioase instrumente ale oricărei dictaturi, pentru că încearcă distrugerea omului ca fiinţă.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă.
Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii,
Compania, 2002, p. 65
Nevralgia continuă, mă chinuie groaznic. Obosit, sleit, trist. Nici un telefon până acum, seara la 9! Noi catastrofe prezise pentru ’89 (radio): un avion italian se va prăbuşi peste Vatican; Castro va muri într-un uragan; obiecte necunoscute vor ateriza într-un ţinut din State...
Mircea Zaciu, Jurnal IV. 1985-1989,
Albatros, 1998, p. 360
Ianuarie e o lună grea, după întunericul ultimelor luni acum începe să fie gri intens şi acest gri e ascuns de ceaţă şi când nu ninge e trist "a mourir". Rene vorbeşte de bătrâneţe, de nesiguranţă, de ameninţarea cu falimentul dacă Iter Laponicum nu se va vinde bine. Rene se simte singur, dezamăgit de viaţă, uitând că eu sunt în faţa lui, e ca şi cum eu am devenit o parte din el care trebuie să simtă la fel, totul referindu-se la noi doi care au fost unul, doi anulându-se în unul. Sigur că imaginea antică a sferei celor care se iubesc este frumoasă, dar este şi destul de îngrozitoare, pentru că unul l-a înghiţit pe celălalt, jumătăţile de sferă care se căutau aveau două grade de lăcomie diferite. E vorba de Sferofagie! Uneori mă simt vinovată că l-am făcut pe Rene să creadă în caracterul meu de kamikaze, cineva care e mereu gata să-şi sacrifice viaţa pentru una mai înaltă. Dar în adâncul meu complicat n-a fost niciodată vorba să-mi las calea vieţii mele, cât de neînsemnată ar fi fost ea. Caracterul meu extrem mă face să acord altuia deplină încredere, un sentiment cavaleresc, venind din modurile naturii mele. Chiar când problemele familiei păreau mai acute decât grija mea pentru a exprima ce mă frământă, m-am scindat în două persoane, trăind schizofrenic, două entităţi separate dureros, asumându-mi riscul de a mă pierde de două ori, şi nu o dată.
Citesc cartea lui Pacepa, în franceză, acolo unde scrie că cei doi Ceauşescu erau un cuplu de fascişti cărora nu le păsa de alţii, trăind izolaţi de realitate, făcând să sufere douăzeci şi trei de milioane de oameni fără nici o remuşcare. Pasiunea pentru diamante a "Lenuţei" e descrisă în toată monstruozitatea şi vulgaritatea ei. Se pare că înghiţea diamante pentru a face cât mai strălucitoare scaune în fiecare dimineaţă, dându-şi astfel un statut divin. Banditism, perversitate ieşind din oameni simpli, săraci cu duhul, degradaţi de puterea nemăsurată pe care şi-au acordat-o singuri prin impunerea terorii în toate domeniile vieţii altora, decretându-se deţinătorii tuturor virtuţilor, paralizând şi umplând de pasivitate toate iniţiativele creatoare care se nasc firesc în mulţime.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, 1984-1989, Polirom, 2002, p. 223-224
Citește pe Antena3.ro
