x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Miting cu ocazia achitării datoriei externe

0
Autor: Irina Munteanu 23 Apr 2009 - 00:00

Cristina Diac era în 1989 elevă în clasa a IV-a la Şcoala Generală nr. 7 din Slobozia, Ialomiţa. "Acum, răsfoind Scînteia din aprilie 1989, mi-am amintit că în acea zi am participat la un miting în ci­ns­tea achitării datoriei externe.



Se vorbise mult la radio şi la televizor despre asta. Deci auzisem. În bucătărie aveam un aparat de radio care mergea încontinuu, după ce veneam de la şcoală, cât mâncam, ascultam ce se spunea. Probabil îmi imaginam că e de bine. Cred că ne-a spus cu o zi înainte la şcoală ce urmează să facem a doua zi şi cum să ne îmbrăcăm. Era ok, scăpam de ore, ne îmbrăcam în costumul de pionier, ceea ce era o variaţie faţă de uniforma pepit zilnică.

Pe lângă fusta plisată, cămaşa albă, centură şi cravată, mai erau tresele şi şnurul de comandant, insigna organizaţiei pionierilor şi nu-mi mai aduc aminte ce. Nu purtam bentiţă, deşi teoretic era obligatoriu, pentru că mă dureau urechile de la ea. Aveam şi  una dintr-o panglică din material de fundă, dar nici aşa nu era bine - îmi aluneca tot timpul şi stăteam cu ea la gât, să fie în caz de necesitate.

Un coleg avea un accesoriu pentru care îl invidiam toţi: făcuse rost de un inel de cravată tricolor, pe când noi ceilalţi nu purtam decât inele de cravată din plastic transparent.

După ce-am ajuns noi la şcoală echipaţi de sărbătoare, ne-a încolonat şi ne-a dus pe toţi în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid, în centrul oraşului. Abia acum am aflat că piaţa aia se chema «8 mai», n-am ştiut niciodată că se cheamă cumva. Eram acolo elevi de pe la toate şcolile din oraş.

Cred că scandam ceva, probabil «Ceauşescu şi poporul!». A ţinut o cuvântare tovarăşa Alexandrina Găinuşă, prim-secretar pe judeţ. Atât am reperat eu atunci, pentru că avea un coc foarte înalt, arăta ca Oblio. Durau foarte mult discursurile, aşa că la un moment dat ne-am plictisit să stăm în rând şi am început să ne zbânţuim pe-acolo, dar fără să părăsim un perimetru. Ne bucurau ocaziile astea, pentru că plecam de la ore, şi în plus nu ne întreba nimeni ce s-a vorbit la miting.

Când se terminau toate discursurile, se trimitea o telegramă din partea oamenilor muncii către Ceauşescu. Mi-aduc aminte că un profesor de la altă şcoală a comentat: «Domnule, în viaţa mea n-am văzut o telegramă aşa de lungă!» Cuvântul «telegramă» îşi pierduse sensul de «text scurt».

Ţin minte că m-am mirat când l-am auzit spunând asta, nu ştiu de ce, probabil credeam că profesorii chiar ascultă atent, că sunt de acord cu ce se spune, nu-mi dau seama exact ce era în mintea mea.

Ei, atunci am dedus că şi ei  se miră de ce se întâmpla acolo şi de toate discursurile alea care erau de neascultat. Pregătirea pentru mi­tingul ăla a durat puţin, nu aveam nici steguleţe, nu era ca la 23 august. La repetiţiile pentru 23 august oricum nu mă duceam,  nu mă lăsa mama, eram în vacanţă şi nici nu era obligatoriu să fii acolo, nu-ţi făcea nimeni nimic dacă lipseai.

Am participat totuşi la o filmare pe stadion pentru Cân­tarea României. Ne-au ţinut acolo toată ziua; se făcea o «lozincă vie», noi eram parte din steag, aveam în mâini nişte eşarfe colorate - galben şi albastru parcă aveam eu - şi trebuia să ridicăm mâna să fluturăm din ele când ni se spunea. Atunci mi s-a făcut rău pentru că am stat toată ziua în soare. Dar să nu exagerez, n-am păţit mare lucru, şi oricum mi s-a întâmplat o singură dată".

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de