"O mână spăla pe alta şi amândouă cărau sacoşele"

"Foarte mulţi ţărani veneau să vândă produse în piaţă. Legume, fructe puteau să vândă, nu erau supuse embargoului. Doar produsele din carne, zahăr, ouă, ulei, astea erau produsele cartelate", îşi amin­teşte Dumitru Catană.

În 1989 avea 32 de ani şi era sectorist. "Ţăranii aduceau carne numai la comandă. Nu se riscau să o aducă în piaţă. Totul era să cunoşti pe cineva şi se rezolva fără să te ştie ni­meni. «Nene, adu-mi şi mie juma' de porc». Şi se rezolva. Veneau cu maşina la scară, la domiciliu, prin spatele blo­curilor, mai ales noaptea, cu pulpe, ju­ma' de porc. Probleme era cu carnea de vită, pentru că nu aveai voie să tai vite, dacă te prindea că ai cumpărat carne de vită sau că ai portbagajul plin cu carne, era prăpăd. Produsele erau con­fiscate. Omul ajungea la în­chi­soare. Carnea se introducea la ali­mentare, dar nu ajungeau la po­pu­laţie, o luau ei, şarlatanii. Fie pentru casa lor, fie pentru a o vinde la su­pra­preţ. La noi nu veneau oamenii ca să ne mituiască. Le era teamă, că nu ştiau peste ce miliţian dădeau. Erau şi foar­te mulţi cu care te înţelegeai dacă nu ţi-era teamă. Eu nu prea m-am băgat.

Un alt lucru demn de menţionat era nebunia cu păsările vii. Erau şi în Gorjului, Moghioroş, Veteranilor locuri în care se vindeau păsările vii. Ele nu erau incluse în categoria produselor de carne date pe cartelă. Stăteau oamenii de cu seară la coadă până dimineaţa, când sosea marfa, şi luau câţi pui voiau. Apoi vedeai oamenii, cu întreaga familie, în faţa blocului cum tăiau puii, îi jumuleau. Era o bucurie, pentru că erau proaspeţi şi puteai să iei mai mulţi.  

Învăţătoarea fiicei mele îmi făcea bilet în fiecare lună şi îmi cerea să-i aduc caşcaval, unt, tot felul de alimente. Fiica mea era pe-atunci în clasa I. Toţi profesorii se foloseau de noi şi, în principiu, de toţi cei care se descurcau şi reuşeau să facă rost de alimente. Era o adevărată mafie, o mână spăla pe alta şi amândouă cărau sacoşele. De exemplu, cine avea Pepsi în casă era clar că e de contrabandă. Cico costa 1 leu şi 75 de bani şi, dacă nu îl beai o săptămână, lichidul devenea transparent şi îşi lăsa cam cât un deget  zaţ, ca la cafea. Ziceai că e vopsea. Trebuia să-l agiţi bine ca să se îngălbenească. Coca-Cola se găsea foarte rar, în shopuri, iar Pepsi se găsea doar în câteva magazine pe sector, care aduceau o dată sau de două ori pe săptămână. Apucau însă numai cei care aveau relaţii.  

Cea mai întâlnită infracţiune era furtul din maşini: casetofoane, roţi de rezervă. Furturile erau foarte multe, că în '88 se dăduse decretul 11, moment în care s-au eliberat toţi infractorii, toţi hoţii. 80.000 de hoţi. Nu prea mai erau locuri de muncă, iar în întreprinderi începea să se facă disponibilizări, se reduseseră posturile. Şefii nu dădeau afară oamenii buni care munceau acolo de-o viaţă, dădeau afară tot infractorii care trebuia să fie încadraţi în muncă. Puşcăriaşul era privit mai rău decât un paria. Erau chiulangii şi de cele mai multe ori voiau să lucreze la depozite de mărfuri sau să fie bucătari, ospătari, ca să poată să fure cât de mult, să aibă de unde să şterpelească. La începutul lui 1989, prin disponibilizări şi prin refuzul de a-i angaja, infracţiunile crescuseră foarte mult. Nu se înregistrau reclamaţiile. Doar 20, maximum 25 de reclamaţii pe an cu autor necunoscut. S-a constatat ulterior, după Revoluţie, că numărul lor era de fapt de ordinul miilor.

Violurile erau cu mult peste nivelul de acum. Erau foarte multe blocuri pentru nefamilişti veniţi din Moldova ca să muncească, şantierişti. Şi, noaptea, cum vedeau vreo femeie, şi ea şantieristă de cele mai multe ori, mai beau şi o sticlă de coniac, şi se duceau peste ea. Apăruse specula cu băuturi alcoolice. În Militari, pe Valea Lungă, pe centură, unde era mai multă lume pestriţă, sau la Turbomecanica, pe Valea Cascadelor, unde erau cămine de nefamilişti, îşi scoteau câte o sticlă în faţa blocului şi o dădeau la suprapreţ. Apărea miliţia: «Dom'le, stăm şi noi şi bem aici o sticlă de băutură, nu facem nimic rău». Şi îi lăsam în pace de cele mai multe ori. Asta cu băutura era una dintre cele mai profitabile afaceri. O sticlă  de bere de 2 litri era 10 lei şi 50 de bani. Noaptea, ei o vindeau cu 25 de lei.

Se vindeau la negru şi foarte multe haine. Înainte de Revoluţie, hainele, ţigările, ceasurile, podoabele erau aduse din Iugoslavia. Pe ruta Timişoara. În fiecare întreprindere, în vestiar aveau un mic shop. Veneau cu ţigări BT, ceasuri, se aduceau din Ungaria sau din Iugoslavia şi se vindeau la kilogram: pasta de dinţi chinezească, bomboane cubaneze, rom cubanez. Şefii de unităţi de la restaurante luau şi le vindeau apoi pe sub mână. Era comerţ de stat paralel cu comerţul negru. Se organizau foarte multe revelioane la cantine, restaurante. Muncitorii mergeau la cantine-restaurant. Şi croitorii făceau bani frumoşi, croiau hainele ca la fa­brică, puneau etichete şi le vindeau ca şi cum ar fi fost de la fabrică. Banii şi-i băgau ei în buzunar. Nu-i prindea nimeni. Luau materiale din fabrică, tot ce le trebuia. Aveau drept complice paznicul. Pe vremea aceea, paznicul era unul dintre cei mai înstăriţi oameni. Pe la el trecea totul..."