Amintirile lui Mihai Şora

Contactat în legătură cu scri­soa­rea de solidarizare cu Mircea Dinescu şi consecinţele sale pentru semnatari, dl Mihai Şora ne-a declarat:

"Nu ştiu dacă Paler a iniţiat scrisoarea, dar eu m-am întâlnit cu Paler în curtea Academiei. Era cu prilejul unei manifestări la Institutul Italian. M-am întâlnit cu el, am stat de vorbă şi ne-am dus la Institutul Italian, unde era o conferinţă. Sus ne aştepta Pleşu şi am găsit scrisoarea care deja avea nişte semnături. Pleşu o semnase deja. Am semnat-o fără nici un fel de problemă. Paler era foarte intrigat de faptul că nu mi-am pus nici o problemă. În momentul în care mi-a propus, am spus imediat da. Dar era foarte simplu pentru mine. Familia  mea plecase, deci nu riscam pentru altcineva nici un fel de pedeapsă de tipul: dare afară din slujbă sau alte lucruri de genul ăsta. Nu eram răspunzător decât de propria persoană. Ştiu că era o zi din cursul săptămânii, pe la prânz.
Înainte de a obţine ceva, această scrisoare ne dădea posibilitatea să exprimăm un protest.

Puteam să rupem un fel de unanimitate apa­rentă, pentru că grija tuturor mij­loacelor de informare în masă era asta, să transmită că poporul în­treg este în jurul conducătorului şi aşa mai departe, la modul monolitic. Trebuia să fie limpede că sunt oameni care protestează. Noi nu eram singurii protestatari. Mai existase un protest înainte, dar nu venea din par­tea unor cetăţeni care protestau pentru ce li se întâmpla altor ce­tă­ţeni, ci ve­­nea din partea unor politici­eni, era pe linie de partid. Oamenii protestau fa­ţă de felul în care era condus partidul.

Toţi semnatarii au suportat conse­cin­ţe­le gestului. În ce mă priveşte pe mine, eram pensionar, era mai greu să mi se retragă pensia pentru treaba asta. Dacă aş fi fost încă activ, ar fi exis­tat riscul să mă dea afară din slujbă. Nu trebuie să uităm că, în momentul acela, politica lui Ceauşescu încerca să se orienteze, în materie externă, către Occident. Pentru că era într-o oarecare ruptură sentimentală cu Uniunea Sovietică şi el ştia foarte bine că spaţiul public era sub vizorul noilor săi binevoitori, nu li se poate spune aliaţi. Trebuie deci să ţinem cont de acest context.

Ne simţeam într-o siguranţă oarecare pentru viaţă. Puteau să fie mii de şicanări posibile şi fără îndoială ele trebuie să fi fost atunci, eu nu-mi mai aduc bine aminte de ele. Cred că Paler, care avea la România liberă o pagină, cred că a suportat ceva consecinţe. Unii care au mai fost solicitaţi aveau atunci în curs cereri de plecare în străinătate şi care nu au putut semna. Pleşu a fost trimis la Tescani, în casa Enescu, unde l-am vizitat mai târziu, venind de la Suceava spre Bucureşti.  

Mie mi s-a ridicat dreptul de a pu­blica. Eu aveam o rubrică la revista Viaţa Românească, numită Locuri comune. În fiecare număr aveam un articolaş pe teme care se potriveau cu titlul rubricii, în legătură cu stilul vieţii de fiecare zi. Din momentul în  care am semnat scrisoarea, evident că n-am mai putut să colaborez la Viaţa Românească. Ioanichie Olteanu, care era redactor-şef acolo, după vreo două sau trei luni mi-a spus: «Ştii ce, hai să găsim o formulă ca să reluăm rubrica». Şi am reluat-o schimbându-i ti­tlul. I-am dat un titlu grecesc care în­seamnă chiar locuri comune - «Koynoy Tacoy».

Şi am semnat cu pseudonim, cred că era o anagramă de la o deviză a lui Descartes: «Larvatus pro deo», ceea ce înseamnă «îna­in­tez sub mască». Anagrama a dat nu­mele: Tudor Pavel Rosa. Nimeni nu s-a prins. De fapt, în momentul ăla, ei erau destul de neliniştiţi pentru că în­cepuseră deja să se agite lucrurile în blo­cul comunist; ca Polonia, care se agita me­reu, pentru că acolo a fost o foarte con­sistentă mişcare a in­telectualilor şi fusese şi greva prelungită a «Solida­rităţii». O replică la scrisoarea noastră nu îmi aduc aminte să fi venit din par­tea USR. Nu ar fi fost o bună po­li­ti­că din punctul de vedere al regimului. Nu ar fi făcut atâta publicitate scrisorii unor protestatari într-un moment în care po­pu­laţia era neliniştită.

Nu îmi amintesc cui i-a aparţinut iniţiativa acestei scrisori şi cum s-a născut gândul scrisorii. În momentul respectiv nu puteau fi persecutate persoanele care aveau o anumită suprafaţă publică. Ceauşescu nu mai făcea parte sută la sută din acest bloc comunist. Avea nevoie de susţinere economică, dar şi politică, de un fel de bunăvoinţă din partea Occidentului, în frunte cu SUA. Deci acest lucru aş spune că dedramatizează faptul în­suşi al protestului nostru. Nu trebuie să ne închipuim că forţa terorii comuniste a mai fost la fel de  mare la sfâr­şitul acestei «domnii» ceauşiste, aşa cum fusese sub Dej, când cu în­tregul bloc fusesem sub ampriza pu­ter­nică a Uniunii Sovietice. Deja în Uniune avuseseră loc schimbări. Iar din tot lanţul ţărilor comuniste noi am fost ultimii care am ţinut cu dinţii. Scri­soa­rea celor din diaspora, care a ur­mat scrisorii noastre, era un semn că s-a luat act de protestul nostru şi că ochii erau asupra noastră, ca să nu ni se întâmple mare, mare, mare ne­no­ro­­cire. Şicanele întreprinse asu­pra noas­tră nu pot fi comparate cu ce se fă­cea înainte, chiar la începutul re­gi­mului Ceauşescu, nu mai vorbim des­pre regimul lui Dej. E adevărat, Pleşu a fost trimis din Bucureşti, dar la o casă de odihnă".