Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe la începutul lui '89 la Teatrul Mic, pe Sărindar, ceva mai jos de Casa Armatei şi un pic mai sus de Palatul Universul, am văzut o splendidă reprezentaţie a "Scrisorii pierdute". Cineva mi-a şoptit în foaier că în urmă cu un an, după premieră, a fost un scandal groaznic şi o anchetă groasă la Partid şi la Secu, din porunca lu' "tanti Leana". Pentru că atunci, la premieră, scena teatrului a fost şi cea a unor aluzii peste măsură de străvezii la politica vremii şi la cei dintâi oameni ai ţării. Oricine l-ar fi recunoscut, cică, pe Ceauşescu în ipostaza lui Agamiţă Dandanache, iar coana Joiţica aducea izbitor cu "dumneaei". Cică în decor apărea şi Casa Poporului. Vă prezentăm continuarea poveştii lui Dinu Săraru despre cum au ajuns Ceauşeştii personaje de Caragiale.
Luiza Lupu
La ora 7 şi jumătate dimineaţa m-am trezit sunat de secretară. (Care, ca o picanterie, nu mă scotea din "Domnul Săraru" şi toată lumea care venea la mine era "tovarăşu'": "Domnu' Săraru, vă caută tovarăşul de la Primărie, domnu' Săraru, vă caută tovarăşu' de la nu-ştiu-ce, domnu' Săraru, vă caută tovarăşu' de la nu-ştiu-unde. N-am putut să-i scot din cap chestia asta.) Ei, în dimineaţa aia, mă sună secretara, zic, "ce-i cu tine de te-ai trezit aşa de dimineaţă?", zice "să vă dau pe cineva la telefon" şi mi-a dat pe colonelul (o să-i spun numele imediat), securistul de la TM. "Tovarăşe director, mă scuzaţi dacă vă deranjez, dac-aţi putea să veniţi la teatru, sunt aici cu colectivul", "Păi cu care colectiv?", am spus eu, "Păi cu secretara dumneavoastră şi cu secretara literară, Adriana Popescu (o fată extraordinară care a lucrat cu mine şi la TM, şi la TNB dup-aia, cât n-am fost în teatru a lucrat cu Andrei Şerban). Şi zic "Da' ce e, ce s-a-ntâmplat?", zice ăsta, "Dacă vreţi să reconstituim lista participanţilor la premiera de aseară".
Am ajuns la teatru val-vârtej, secretara bătea lista la maşină. Zic: "Dă-mi lista, să nu pierdem pe cineva. Era ministrul Sănătăţii, ministrul Culturii, da' cine nu era?
A urmat o poveste foarte interesantă. Zic: "Spune-mi, domne, ce s-a-ntâmplat?", securistul zice: "Lăsaţi, că vă spun eu, dar în altă parte", "Uite, am biroul dincolo, puteţi să-mi spuneţi în birou". El clatină din cap cu vigoare "nu, că acolo tot eu vi le-am instalat". Acum eram în plin teatru poliţist. Numai un securist era în stare de un aşa mister. Aşa am ajuns în stradă, şi zice colonelul (Mureşan se numea) "tovarăşu' Săraru, aţi fost reclamat de, mă rog... o mare personalitate. Aţi fost reclamat sus de tot!" (O mare personalitate, de care n-are rost să vorbim acum, însă în "Memoriile" mele veţi afla despre cine e vorba.) Eu am rămas absolut stupefiat când am aflat. Zice: "Uitaţi, v-a reclamat tovarăşul Cutare pentru piesa «O scrisoare pierdută», în care spune că desfideţi pe tovarăşul şi pe tovarăşa". Scrisoarea a fost trimisă azi-noapte şi azi-dimineaţă a citit-o tovarăşa şi a luat foc".
Eu nu-mi puteam reveni, stăteam în mijlocul Sărindarului şi nu mă mai ţineau picioarele nici să mai fac câţiva paşi. În vremea asta venea o maşină neagră dinspre Capşa. Din maşină s-a dat jos D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, prietenul meu atunci. D.R. de departe îmi zice: "E bucluc mare, Dinule, ce-ai făcut?". Popescu nu-l cunoştea pe colonelul Mureşan şi eu le fac cunoştinţă, zic e "coloneul Mureşan, care răspunde de TM". Zice colonelul: "Pentru că sunteţi împreună aici, vă felicit, domnule preşedinte, dar eu trebuie să vă spun că vin de la CC, unde e un adevărat incendiu din cauza premierei de aseară". "Ce-i de făcut, îl întreb pe D.R. Popescu?" "Scoateţi scena cu cearşafurile şi cu oraşul", "Păi cum s-o tai, că nu mai are final piesa dac-o tai", "Domne, te priveşte, te descurci, când mai e spectacolul?", "Diseară", "E nenorocire, te rog io mult de tot, scena aia nu trebuie să mai apară, ia tricolorul de pe biroul lui Zoe (că Zoe apăruse şi-n costum naţional, şi cu tricolorul la cordon), "Nu pot să-l iau, dom'le, eşti nebun, păi da' ăla unde vine în scena finală cu oraşul?", "Te priveşte unde vine".
Acelaşi sfat mi l-a dat şi secretarul cu propaganda de la Capitală, Croitoru: "Scoate, dom'le, decorul ăla cu Casa Poporului, să nu mai dea Dandanache cu bagheta printre case", "Da' ce să facă?", "Să facă ce-o vrea, dar fără case".
N-o să vă vină să credeţi, dar spectacolul a continuat. Seara a venit la reprezentaţie adjunctul lui Vlad şi şeful Securităţii pe Capitală, Goran. După câteva zile, m-a sunat procurorul general, Popovici, că vrea să asiste şi el, şi a venit la spectacol duminică la 11, la matineu. A râs, la pauză a zis: "Da, e bine, e bine", eu către el: "Sper că dacă e să fie ceva, nu mă lăsaţi pe mâna unui procuror de sector...". Mai trec câteva zile şi vrea să vadă spectacolul şi procurorul-şef al Capitalei, generalul Diaconescu, ăsta îmi zice la pauză: "Până aici e bine, nu iei mai mult de cinci ani, să vedem acum repriza a doua"... Oameni fini, şi Popovici, şi Diaconescu mi-au zis amândoi: "Să ne vedem de treabă şi să lăsăm lucrurile să meargă în voia lor"...
Ne-am văzut de treabă, lucrurile au mers în voia lor, Casa Poporului din fundul scenei a rămas de atunci înainte acoperită sub voal şi Agamiţă n-a mai dat cu bagheta printre căsuţe, piesa s-a mai jucat mult timp şi s-a bucurat de mare succes. A rămas însă în folclor, spectatorii ziceau în sală: "Uite, aici se plimba Agamiţă ca tovarăşul pe bulevard..."
Doi oameni de cultură importanţi, Alexandru Paleologu şi Răzvan Teodorescu, aveau să ia poziţie în apărarea acestei puneri în scenă a "Scrisorii pierdute", au găsit solide justificări teoretice şi ne-au luat, în felul acesta, apărarea.
Citește pe Antena3.ro
