x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Augustin Buzura: "Pentru a mă documenta, călătoresc de unul singur în fabrici, în mine, în instituţii"

0
18 Noi 2009 - 00:00
Augustin Buzura: /Jurnalul Naţional


Postul de radio britanic BBC a difuzat, în cadrul emisiunii "Convergenţe româneşti", următorul interviu realizat de Ana Maria Bota cu scriitorul român Augustin Buzura, având ca temă "dificul­tăţile cunoaşterii prozei româneşti în Occident, relaţia de solidaritate dintre scriitor şi cititor şi pro­iec­tele sale de viitor".

● Întrebare: Despre dificultăţile cunoaşterii prozei româneşti în Occident, dar mai ales despre relaţia de solidaritate dintre scriitor şi cititor, despre rolul social al scriitorului, precum şi despre proiectele sale de viitor am discutat cu roman­cierul Augustin Buzura, care a vizi­tat de curând Londra. L-am întrebat mai târziu cum se documentează pentru cărţile lui, pasionantă pledoarie împotriva morţii psihice, şi ce legătură există între romane şi tabletele pe care le mai publica oca­zional în trecut sub titlul "Pseu­do­jurnal".

● Răspuns: Tabletele foloseau - adică de foarte multe ori încercam - ca să schiţez o idee la care reveneam în roman. În ultimul, "Drumul ce­nuşii", chiar am introdus şi am trecut în seama ziaristului nişte tablete care de fapt erau ale mele - cele care se referă al dificultatea meseriei de scriitor, de a scrie, de a rămâne tu în­suţi, aşa cum eşti. Deci, aceste lu­cruri le-am atribuit acelui ziarist. Cât despre documentare, romanele sunt în mine de foarte multă vreme, adică le port foarte mulţi ani în mine şi, în fiecare zi, în măsura în care pot, le adaug impresii, calităţi, defecte personajelor, adică le construiesc în mine, le scriu mereu înain­te de a le fi trecut pe hârtie şi, când am impresia că e gata, fac un plan în care am deja şi imaginea căr­ţii, chiar şi numărul de pagini îl pot spune cu aproximaţie. Cum mă docu­mentez? Prin ţară. Călătoresc de unul singur în fabrici, în mine, în instituţii. Trenul este un minunat loc de do­cumentare. Cred că un ro­man al unui tren ar fi fantastic, al unui drum de la Cluj la Bucureşti, de pildă.


● E o lume uluitoare şi, de obicei, oamenii simt nevoia să se confeseze şi s-ar putea scrie foarte mult despre aceşti oameni întâlniţi.
Vă ajută în această documen­tare, în aceste etape premer­gă­toare ale scrisului, relaţia cu citito­rii dvs.?
● Da. Foarte mult. Primesc foarte multe scrisori, am foarte mulţi prieteni prin toată ţara, mai primesc câte un telefon: "Vezi că e o treabă care te-ar putea interesa". De multe ori nu mă interesează când mă duc. Şi e un soi de ce li s-ar părea important să scrii. Sigur, tu scrii ce vrei, dar mi se pare foarte important să cu­noşti întâmplările pe care ţi le spun ei, pentru că multe pot fi capitole de cărţi sau chiar micro­sen­za­ţiile de care ai nevoie ca să contruieşti un personaj sau o stare psihică.


● Puteţi da un exemplu concret?
● Da. Când am scris "Feţele tăcerii", de pildă. Cu foarte mulţi ani în urmă, cineva mi-a atras atenţia asupra unor oameni care trăiseră înfruntările din munţi în perioada cooperativizării. Eu avusesem o impresie vagă despre această perioadă, dar, mergând din om în om, am cunoscut o istorie extraordinară. La paginile pe care le aveam scrise până atunci am renunţat, pentru că mi se păreau rudimentare. Romanul "Feţele tăcerii" este cu totul şi cu totul altceva decât fusese scris la început, în prima formă. Acelaşi lucru cu "Orgolii", de pildă. În mare parte datorez subiectul unui om extraordinar, care a cunoscut viaţa la toate nivelurile. La fiecare roman aş putea să numesc câte un om care mi-a purtat noroc.


● Deci, scriitorul este de fapt un fel de detectiv sau investigator, aşa cum romanele pe care le-aţi scris, în acest ciclu, sunt ele însele ca un fel de anchetă?
● Da. M-a interesat să scriu un ciclu de vreo şase-şapte romane, ca secţiune prin anii pe care i-am cunoscut nemijlocit, deci prin viaţa trăită de mine. Mă interesa un soi de radiografie a epocii în care trăim. Ştiu că scriitorul nu-i institut de cercetări, nu-i Facultate de Istorie, nu-i institut de statistică, nu-i nimic. Adică, scriitorul este un om subiectiv, cu subiectivităţile sale, dar, din dorinţa de a fi cât mai elegant sau cât mai aproape de adevăr, m-am documentat foarte, foarte mult.


● De ce credeţi însă că această temă, care mi se pare obsedantă în opera dvs., şi anume tema morţii psihice, a devenit importantă tocmai în acest moment, nu acum 15 ani şi nu peste alţi zece ani?
● De fapt, tema aceasta, a morţii psihice, o dezbat de multă vreme. Este, ca să zic aşa, obsesia vieţii mele. Acum, această temă a început să doară la fel de mult sau poate mai mult. Adică am crezut şi am învăţat, am crescut şi am descoperit că omul se naşte liber, are dreptul să fie liber. Are dreptul la libertate, la demnitate, la dezvoltare liberă. Se ştie de mii de ani că nimeni nu poate hotărî în locul său, că nimeni nu are dreptul să hotărască în locul său, deci omul trebuie să înveţe să aleagă, să opteze. Am detestat, atât ca scriitor, cât şi ca simplu cetăţean, uniformitatea, în­se­rie­rea, reducerea universului spiritului, coborârea vieţii la nivelul vegetativ. Acest sfârşit de secol ne-a obişnuit cu nişte schim­bări senza­ţio­nale de la o zi la alta. Pentru a le face faţă, oa­menii trebuie să înveţe să gândească, să spună ce cred. O lume, o ţară, o societate nu se pot construi decât cu oameni care spun ce cred, care au opinia lor personală. Ade­vă­rul este şi ceea ce nu convine, dar oa­menii cu adevărat puternici nu se tem de propriile lipsuri. Numai cei slabi se aco­peră într-o plasă de ode fru­moase şi creează universuri artificiale sau îşi impun cu forţa punc­tele de vedere. Eu am crezut întotdeauna şi cred în dreptul fiecăruia la opinie, la a contribui, atât cât poate să facă, pentru o lume mai bună, mai dreaptă - o lume pentru oa­meni. E o aspiraţie dintotdeauna a oameni­lor să aibă o lume pentru ei. Nu în viitor, nu în trecut. În fiecare zi, de când am început să înţeleg lumea, mi s-a părut mai acută această temă. Acum este şi mai acută, pentru că nu te poţi integra în curentul general im­pus de istorie, de ştiinţă decât cu oa­meni care îşi cunosc drepturile elem­entare, pe care de altfel le au de la natură prin simplul fapt că s-au născut oameni, şi obligaţia scriitorului este să facă să şi le cunoască cu adevărat.
● Literatura în sine nu poate face mare lucru decât să pună anumite întrebări la care oamenii trebuie să găsască ei înşişi răspunsurile. Dar, mai exact, care este eficacitatea socială a scriitorului?
● Literatura poate face foarte mult în timp. Ca să dau un exemplu, fa­mi­liar mie, este ca şi profilaxia în me­dicină. Cred, şi miile de ani de când se scrie literatură au dovedit, că literatura formează conştiinţe, mo­de­lează oameni, le deschide orizonturi noi. Cred în eficacitatea ei, în rolul ei modelator şi mobilizator de conştiinţe. Nu trebuie să uităm că sunt scriitori care au deschis ochii lumii asupra unor fenomene tra­gice, pe care istoria nu s-a grăbit sau nu a putut să le consemneze la timp. Nu trebuie uitat că s-au plătit foarte scump anumite adevăruri spuse deschis, adevăruri pe care toată lu­mea de altfel le ştia, dar nu în­dră­z­nea să le spună. Deci, scriitorul nu este numai omul din umbră, care consemnează fapte de istorie, este şi cel care, ca persoană biologică şi socială, trebuie să se opună răului, primitivismului, degradării de orice fel. La noi, de exemplu - un exemplu care nu este foarte de azi - Ino­chenţie Micu Klein a luptat singur cu un imperiu şi până la urmă a învins. Deci, scrisul, dar şi autoritatea câş­ti­ga­tă prin scris trebuie puse în slujba adevărului, a oamenilor, a celor câ­teva idei despre care vorbim mereu.


● Pentru că vorbeaţi despre efica­citatea socială a scriitorului, nu există uneori tentaţia ca scriitorul să-şi spună că tot ce trebuie să facă, datoria sa este de a-şi scrie opera, că nu-l mai interesează de fapt ce se întâmplă în jur. Aţi simţit această tentaţie?
● Uneori am simţit-o. De ce să mint? Mi-am spus de multe ori că lucrul cel mai important pe care pot să-l fac este să scriu. Dar, de multe ori, cum să zic, viaţa te împinge din paginile cărţii sau viaţa te împinge în paginile cărţii. Asta e o treabă foarte complicată şi, cu timpul, sunt aceleaşi întrebări despre cum e mai bine. E mai bine să faci ce poţi sau sunt lucruri, poate, mai necesare decât paginile tale?


● Există o solidaritate la nivel de breaslă, de societate?
● Ea există într-un fel. Adică, dacă s-au făcut anumiţi paşi înainte în dezvoltarea culturii, în impunerea idei­lor cu adevărat valoroase sau a di­rec­ţiilor în cultură, asta se dato­rează so­lidarităţii scriitorilor. Sigur că s-ar putea face mult mai multe sau se vor face mult mai multe. Dar, deocamdată, cred că şi ce s-a făcut e mult. Şi cred că s-a făcut mult în cultură, deşi nu aş spune că aici, în Occident, este bine cunoscut sau nu e chiar deloc cunoscut, cu foarte pu­ţine excepţii, dar s-au făcut lucruri trainice.

Cred că aveţi dreptate când spu­neţi că literatura românească, cultura românească sunt extrem de puţin cunoscute în Occident. Des­co­­perim cu tristeţe acest lucru în fiecare zi ce trece, deşi în ultimii ani există un interes mai special faţă de România. Pot să vă spun că, aici, dintre obiecţiile pe care le ridică adesea cei care au în mână frâiele acestei politici culturale occidentale - dacă ne referim nu­mai la proză -, una este că discursul prozei româneşti tinde adesea să fie foarte indirect, adică să fie citit în filigran, printre rânduri. Nu neapărat mă refer la proza dvs. Se consideră că tinde prea mult către alegoric, ceea ce este un gen de decolaj de care s-a dezobişnuit cititorul occidental, sau e vorba despre un discurs pe care nu l-a stăpânit niciodată. În al doilea rând, poate că în Occident există obiceiul ca scriitorul să fie şi o personalitate publică, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna la noi. În al treilea şi, poate, nu în ultimul rând, cred că este şi o urmare a obiecţiunii faţă de modul în care autorităţile culturale româneşti înţeleg să susţină această cunoaş­tere a literaturii româneşti peste hotare. Deci, cam acestea ar fi obiecţiunile din Occident. Nu ştiu, cum vedeţi dvs. această situaţie?
● De acord cu dvs., cu ceea ce aţi spus în legătură cu obiecţiunile. Le-am cunoscut, ca să zic aşa, pe propria-mi piele. Mi se par cu totul şi cu totul nefondate. Mă gândesc la scris. Nenorocul nostru este lipsa tradu­cătorilor. Adică ar trebui traducători care să cunoască limba de aici. Traducerile făcute la noi sunt foarte puţin reuşite sau cel puţin aşa spun editorii de aici.


● Şi nu totdeauna din vina tradu­că­torilor...
● Nu din vina lor. Ar trebui făcut un corp de traducători care să studieze foarte mult în Occident, la marile uni­versităţi, dar şi pe stradă, limba vorbită. Aceşti oameni să traducă din cultura română sau, invers, să fie încurajaţi trăducătorii străini, din Anglia, de exemplu, să cunoască şi cultura română. Cei care o cunosc nu sunt nemulţumiţi. Aici, în An­glia, am cunoscut un profesor, un mare specialist în cultura şi în istoria noastră. Dennis Deletant. O cu­noaşte perfect şi face foarte, foarte mari servicii culturii noastre. La fel, Andreea Deletant a tradus şi a editat împreună cu Brenda Walker foarte multe cărţi româneşti de poezie.


● Cred că la fel de important este şi faptul că, la un moment dat, oa­menii care sunt traduşi de Brenda Walker şi de Andreea Deletant, ca Ana Blandiana şi Mircea Dinescu, au putut aici să-şi sprijine prin pre­zenţa lor fizică acest act de trecere dintr-o limbă în alta şi de cu­noaş­tere a unei culturi.
● Nouă asta ni se pare foarte important. Adică, aceste călătorii sunt cunoaşterea la faţa locului a unei culturi, sunt vitale pentru oricare scriitor. Nici o literatură nu se poate dezvolta în sine, în izolare, în închisoare. Toţi înaintaşii noştri, mă gândesc la Maiorescu, Eminescu, Vianu, Ion Barbu, Blaga, toţi cei care au însemnat o valoare în cultura română, au făcut lungi studii peste tot, asamblând cele două scene. Deci, cunoaşterea la faţa locului in­tră, după mine, în alfabetul răspân­dirii culturii.

● Ce se va întâmpla în planul imediat cu cel de-al treilea roman din ciclul "Zidul morţii"?
● L-am scris în foarte mare măsură. E un roman mai ciudat puţin. Tot timpul mă gândesc: "Unde nu am spus niciodată exact ce cred despre mine?". Este primul roman pe care îl scriu efectiv cu ideea aceasta, nu din frica de moarte sau din frica, ştiu eu, de a nu mai putea scrie, ci, pur şi simplu, dintr-o dorinţă de a spune exact ce ştiu, ce cred şi ce simt des­pre lumea în care trăiesc. Este un roman mai confesiv, ca să zic aşa, un roman mai aparte, deşi, în mare măsură, le continuă pe celelalte două, "Refugii" şi "Drumul cenuşii". Este un roman în care jurnalul, eseul filosofic, dar şi articolul de ziar nu vor lipsi, adică ziaristica, în adevăratul înţeles al cuvântului. Este un roman în care vreau să spun cam tot ce pot.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de