"Avem ligheane pentru prins ruşii"

Situaţia anului '89 era una specială în ceea ce priveşte accesul la informaţie, la diverse forme de cultură. Alexandra Bardan şi-a luat doctoratul în Ştiinţele Informării şi Comunicării, la Universitatea Paris 3 - Sorbonne Nouvelle. Una dintre concluziile sale este că, "în comparaţie cu anii '70, este clar că lucrurile se schimbă în 1989. În primul rând, contextul economic şi ideologic era altul. Din anii '80 ideologicul are un cuvânt greu de spus asupra vieţii culturale, iar anul 1989 e marcat de ceea ce se întâmplă şi de ceea ce se întâmpla în ţările din restul blocului comunist".

Pentru că oferta oficială de carte, filme, reviste, muzică şi chiar programe televizate sau de radio nu era pe măsura cererii, oamenii găsiseră alte surse şi se crease o adevărată piaţă neagră, "pe principiul vaselor comunicante". Casetele video sau audio, numerele din Vogue, Bravo, Neckermann, Welle făceau obiectul unui trafic nu departe de "bişniţa" cu gume, blugi şi ciocolată; privitul la televizor la sârbi sau la bulgari, audierea emisiunilor postului Radio Europa Liberă erau activităţi "recreative" şi "informative" despre care se vorbea în şoaptă. Puteai să citeşti orice, să consumi orice produs cultural. Era mai important să se controleze ce "ieşea" în urma unei astfel de experienţe şi mai puţin ce se "consuma". Aşadar, de intrat putea să intre în ţară aproape orice fel de material informativ sau cultural, dar nu trebuia să popularizezi prea mult lucrurile la care aveai acces. În grupul de prieteni se mai putea discuta despre aceste experienţe.  

Rambo trecea graniţa cu tirul
"În '89, piaţa alternativă care funcţiona deja de câţiva ani ajunsese deja la o anumită maturitate. Piaţa de casete video, de exemplu, nu mai era atât de artizanală, ci dobândise deja nişte mici caracteristici de industrie", reiese din studiul Alexandrei Bardan. Se pare că furnizorii erau foarte mulţi. Cei care se ocupau cu imprimarea şi difuzarea casetelor se înmulţiseră, existau distribuitori regionali, dar şi naţionali. Reţeaua de distribuţie putea fi foarte vastă: se făcea, desigur, apel la şoferii de tir. Şi pe piaţa de muzică se întâmpla cam acelaşi lucru. Nu înseamnă că se găseau casete pe toate drumurile, dar fiecare îşi avea filiera lui, fiecare ştia de unde să-şi procure, fiecare ştia la cine să apeleze, ştia de cine să se ferească, nu era nimic vizibil.

Nici o lege nu îţi interzicea să te uiţi la Rambo, de exemplu, dar vânzătorul putea să intre sub incidenţa legii privind câştigurile ilicite. Distribuţia casetelor ajunsese să aibă caracteristicile unei mici industrii, o industrie de apartament, ce-i drept. În Bucureşti existau mai mulţi furnizori de top care puteau să ofere ceva mai de calitate: casete bune calitativ, traduse. Astfel, criticul de film Irina Margareta Nistor, de exemplu, traducea filme pentru unul dintre cei mai mari producători şi difuzori de casete.     

Se bagă cărţi!     
În ultimii ani ai deceniului opt, dacă voiai să cumperi cărţi "bune", trebuia să cunoşti pe cineva la librării care să te anunţe când şi ce cărţi se aduc, eventual să-ţi oprească nişte titluri pe care să ţi le dea, mai apoi, "pe sub mână". Dar, şi în aceste cazuri, pe lângă titlurile care te interesau, trebuia să mai faci sacrificiul de a cumpăra cărţi de umplutură. Pentru că anumite titluri veneau la pachet, cu altele pe care altfel nimeni nu le-ar fi cumpărat. Unele dintre acestea aveau conţinut politic, se refereau la câte un congres, la vreo cuvântare, unele aveau conţinut politico-administrativ, tehnic. Altele erau de beletristică. Era o metodă de a scăpa de cărţile proaste. Dacă nu cunoşteai pe nimeni la librărie, stăteai la coadă ca şi pentru banane sau pentru ouă şi cumpărai ce mai apucai. O sursă de carte mai era şi DCA-ul, centru de colectare a hârtiei. La aceste centre, oamenii mergeau cu hârtia de care nu mai aveau nevoie şi pe care gestionarul unităţii o cumpăra la kilogram. Pe lângă ziare şi altă maculatură de acest gen, ajungeau acolo şi cărţi. Unele dintre ele valabile, iar cunoscătorii mergeau acolo şi îşi mai completau biblioteca. O altă sursă era Rompres Filatelia care importa cărţi în alte limbi. Aceste cărţi nu intrau în librării, erau căutate de un public mai restrâns. Au circulat şi texte de tip samizdat, dar, este vorba, în cazul României de traduceri, mai ales.

Dacă astfel stăteau lucrurile cu informaţia care venea pe suport fizic, pentru accesul la informaţia televizată sau pentru emisiunile de la radio, românii trebuia să facă apel la ingeniozitatea tehnică. Astfel, posturile TV din ţările învecinate erau recepţionate cu ajutorul unor antene artizanale. Unele astfel de antene erau făcute din ligheane de tablă. Se povesteşte că în Moldova, într-o anumită perioadă nu se mai găseau la magazinele Ferometal decât ligheane de plastic. Circula chiar o anecdotă, relatată în cartea "Anii '80 şi bucureştenii", despre un anunţ din vitrina unui astfel de magazin din Suceava unde scria: "Avem ligheane pentru prins ruşii". O altă modalitate era să faci pentru antenă un suport sau picior foarte înalt, unele atingând şi 8 metri. Fiecare zonă din ţară avea acces mai mult la anumite posturi: în Oltenia şi Muntenia se "prindeau" sârbii şi bulgarii, în Moldova ruşii, în Ardeal ungurii.

În ceea ce priveşte informaţia pe "unde hertziene", e de notorietate ascultarea postului Radio Europa Liberă. Ţinea locul unui tip de presă, cotidiană, care nu exista în România acelor ani. Era un canal de comunicare capabil să furnizeze fluxul zilnic de informaţii reale, de care era nevoie. Mulţi români obişnuiţi încercau să cumpere aparate de radio de la bişniţari mai ales popularele radiouri poloneze "Monika", în speranţa că sunt mai performante decât cele de producţie autohtonă.

"Hai la un video!"
Existau în România, începând cu anii '70, tot mai multe electronice care puteau înregistra sau reda casete video şi audio. Alexandra Bardan a identificat primul anunţ de mică publicitate care să propună la vânzare un videocasetofon la data de 9 octombrie 1982. Conform cercetării ei, în anunţurile de la mică publicitate, în anul 1980 nu era de vânzare nici un fel de video-casetă şi nici un video-recorder. În 1989, erau propuse amatorilor casete video înregistrate, casete video sigilate înregistrate şi neînregistrate, casete video înregistrate şi traduse. Erau oferite o varietate de aparate video, aproximativ 60 de modele de mărci diferite, dintre care mare parte puteau înregistra: National recorder NV-L 70 EN,  Goldstar Recorder, Orion VH 1030, Orion VH 2500, Toshiba V73, Sanyo VHR 4100, Akay multi-system, JVC HR-D. Invitaţia la o seară de film era: "Hai la un video!", poate pe modelul "hai să te fac o tablă" sau un remi, mijloace tradiţionale de petrecere a timpului liber în România anilor '80.