Boboteaza şi fastul nemediatizat al sfinţirii apei

Boboteaza era sărbătorită în 1989 cu aceeaşi bucurie ca şi astăzi şi după acelaşi ritual de creştinii ortodocşi români. Chiar dacă a te manifesta religios în mod făţiş nu era chiar cel mai bine văzut lucru pe vremea aceea, totuşi, în 1989, chinga slăbise atât de mult, încât nu mai era nimeni arestat pentru că mergea la biserică.

Este drept că despre sărbători şi manifestări religioase nu se scria şi nu se vorbea oficial nicăieri, dar cine avea credinţă făcea ce ştia că trebuie făcut. De Bobotează, oamenii mergeau la biserică, participau la slujba Litur­ghiei, apoi la sfinţirea apei. Mergeau acasă cu sticlele pline cu agheasmă mare, stropeau ograda, animalele, după ce luau ei înşişi înghiţitura de apă care îi sfinţea şi păstrau apoi la loc de cinste vasul cu apă tămăduitoare şi dătătoare de curaj.  

Pe atunci nu se scria în presă despre astfel de lucruri. Nu citeai despre sărbători decât în revistele bisericeşti gen Revista BOR, Glasul Bisericii, Glasul Adevărului şi altele asemenea. Dacă aveai răbdare şi aplecare puteai desluşi din paginile lor înţelesul profund şi teologic al momentului. Diferenţa faţă de zilele noastre era aceea că oamenii trăiau pe viu ceea ce se petrecea în biserică, nu aveau parte de spectaculozitatea slujbelor transmise la televizor, iar ziariştii, mereu ocupaţi cu osanale şi găsirea de arabescuri verbale la adresa tovarăşilor zeificaţi, nu făceau din cozile la agheasmă un subiect monden.

Discreţie. Acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie religiozitatea din trecutul comunist şi din anul 1989 la care ne referim. Pe­rioada comunistă a însemnat o ruptură în rândul tradiţiei de a merge la apele curgătoare din apropierea localităţilor şi la malul Dunării, pentru ca ierarhii să le sfinţească.

Părintele Eugen Drăgoi, care în 1989 era consilier cultural la Episcopia Dunării de Jos, ne-a declarat: "Erau interzise politic manifestările religioase de acest gen. Nu se arunca în Dunăre Crucea pe vremea comunismului, cel puţin, cât am fost eu consilier. Lumea venea la bi­serică, se făcea Sfânta Liturghie, iar sfinţirea apei se făcea lângă biserică, în curte".  

La Patriarhia Română, pentru că lipsea Patriarhul Teoctist, aflat la Jubileul de argint al Bisericii Ortodoxe Siriene din India, agheasma mare s-a săvârşit la 6 ianuarie 1989, în curtea catedralei, de Prea Sfinţitul Roman Ialomiţeanul, episcop vicar patriarhal. Tradiţia de a se face o cruce imensă din gheaţă este de pe vremea regretatului Părinte Teoctist. Pe vremuri, când România nu avea rang de patriarhie, iar Biserica noastră avea în frunte un mitropolit primat, dar şi când gerul Bobotezei îşi merita numele, se decupa crucea de gheaţă direct din Dâmboviţa, care era bocnă, şi astfel se făcea slujba, în curtea Catedralei.     

În satele din Moldova, mai ferite de ochii militanţi ai ateiştilor de la "judeţ", se ieşea şi la malul râului. Ecaterina Lazăr ne-a povestit că în satele moldovene unde nu exista un râu în apropiere, preotul satului mergea împreună cu credincioşii la fântâna cu apa cea mai bună din localitate sau la puţul la care se adăpau cele mai multe vite în vremea verii şi acolo se făcea slujba de sfinţire a apei. În satele mici, un preot de ţară slujea de obicei la bisericile din două sate vecine. În aceste cazuri alegea împreună cu localnicii celor două sate fântâna situată la distanţă apro­ximativ egală faţă de cele două sate.