Căluşarii de protocol ai Scorniceştilor

"Căluşul Scorniceşti". Erau formidabili, erau profesionişti, erau pentru export. Le lipsea eticheta: Made in Romania. Spulberau concursurile naţionale, se umpleau de trofee internaţionale, i-au bătut pe "ruşi" într-o finală de pomină la Messina.

Erau reprezentativi pentru mişcarea ar­tistică de masă din România, pentru "bogăţia tradiţiilor, oglindă a zes­trei spirituale a poporului nostru par­ticipant activ la viaţa cultural-artistică a ţării, laureat al celor patru ediţii ale Festivalului Cântarea Ro­mâ­niei". Ansamblul "Căluşul" ilustra reuşita Festivalului Cântarea Ro­mâniei în ţară. Era emblema co­munei prezidenţiale Scorniceşti, era mesagerul de protocol al culturii şi artei româneşti.

Tradiţia căluşarilor era puternică în Olt, judeţul recoltelor-record. Dar nu la Scorniceşti. Ci la Cezieni, la Constantineşti, la Coloneşti. Colo­neş­tiul apare în documente în anul 1570. Scor­ni­ceştiul abia în 1949, din comasarea a două sate, Scorniceşti şi Tătărăi, ulti­mul fiind, se pare, chiar satul în care a venit pe lume Nicolae Ceauşescu. Succesele Scorniceştiului din anii comunismului, după moartea lui Gheor­ghiu-Dej, s-au născut ca un fel de revanşă în faţa istoriei.

Ansamblul "Căluşul" a fost în­fiin­ţat în 1964, prin racolarea unor ar­tişti de primă mână, reţetă utilizată mai apoi şi în cazul echipei de fotbal Viitorul Scorniceşti, îngrăşată şi redenumită occidental FC Olt. Măr­tu­risirea îi aparţine lui Emil Băr­bu­les­cu, fiul lui Vasile (Lică) Bărbulescu, şi o găsim în cartea "Nicolae Ceau­şescu a fost unchiul meu" (Ed. Da­tina), din care cităm: "Anii au trecut şi Dumnezeu a îngăduit o minu­ne. A îngăduit căluşarilor să coboare din soare şi să rămână printre noi când paşii i-au adus pe meleagurile noastre pe maeştrii Gheorghe Po­pescu Judeţ şi Dumitru Jumătate. Culegători de folclor, veniseră să vadă căluşarii de la Constantineşti. I-au văzut şi au ho­tă­rât să înfiinţeze un ansamblu folcloric la noi. Că­luşarii din Constantineşti şi fetele de la noi au format ansamblul «Că­lu­şul», care, în timp, a devenit unul dintre cele mai bune din ţară şi din lume. Fără nici un fel de «pile»".

În privinţa pilelor sunt câteva lucruri de lămurit. Scorniceştiul era o aşezare fără istorie. Se descoperise "vatră de istorie" recuperând de la alţii. În biografia lui Nicolae Ceau­şescu, scrisă contracost de francezul Michel-Pierre Hamelet, Scor­ni­ceş­tiul "este micul sat unde îşi au origi­nea patru căpitani ai lui Mihai Bravul, prinţul valah care a fost în secolul al XVI-lea marele eliberator şi unificator al Ţărilor Române". Prin­cipiul după care Scorniceştii ajun­seseră "vatră de istorie" şi capi­tală a recordurilor în agri­cultură cu o economie dezvoltată este simplu, iar reuşita nu se dato­rează direct lui Ceauşescu. Fiindcă, scrie Emil Băr­bulescu, "me­ritul reali­zărilor din Scor­niceşti apar­ţine în în­tre­gime părinţilor mei şi lui L.G. Pre­şe­dintele nu s-a implicat în dezvol­ta­rea co­mu­nei natale". Aşa e. Scor­niceş­tii se înăl­ţau în civilizaţia timpului mul­­ţu­mită lui Lică Băr­bulescu, a so­ţiei sale, Elena, sora lui Ceauşescu, şi a unui secretar cu economicul, un tip deştept foc şi descurcăreţ, Lucian Gamsievici, care, între altele, l-a făcut om şi pe Mitică Dragomir, ul­timul moşind naşterea echipei de groază a campionatului românesc de fotbal, FC Olt.

Lică şi Elena Bărbulescu erau Scorniceştii. Imaginea lui Ceauşescu nu se putea confunda cu o comună amă­râtă când aspiraţiile sale erau istorice. Dar nici comuna nu putea rămâne o aşezare de pârliţi. Princi­piul dezvol­tării, dacă admitem că poa­te fi vorba despre aşa ceva, îl dez­vă­luie Emil Băr­bulescu: "Mi s-a pus de­seori întreba­rea dacă eu cred că meritam acele funcţii (din Miliţie, n.n.). Întrebarea este greşit pusă. În­trebarea normală ar fi dacă eu cred că, nefiind nepotul preşedintelui, aş fi avut acces la aceste funcţii. Atunci răspunsul ar fi fost simplu de dat: nu aş fi avut acces nici­o­dată. Dar dacă meritam acele funcţii este cu totul altceva. Nu am dorit funcţiile respective. Mi s-au ofe­rit şi le-am primit… Dumneavoastră, cei care mă acuzaţi, aţi fi refuzat?".

Respectând logica de mai sus, putea Scorniceştiul să nu se transforme ului­tor, ca în basme? Morala Scorniceştilor reieşea din ambiţia lui Lică Bărbulescu de face din comună un oraş de prima mână. Exista o cutumă a înalţilor activişti comunişti din România de a face lucruri importante pentru locurile de baştină, un drum, o asfaltare, un pod, o echipă de fotbal, un ansamblu folcloric. Să lase urme. Ceea ce nu era rău. Rău era că alţii n-o pu­teau face, fiindcă n-aveau bani şi aprobări. S-ar fi opus cineva să-şi facă naţională de căluşari sau de fotbal la Scorniceşti? Reuşea Lică Băr­bulescu schimbarea la faţă a Scorniceştilor dacă nu era cumnatul se­cretarului ge­neral, care l-a numit apoi secretar cu pro­bleme agrare? Scorniceştiul era "stat în stat, ca Va­ticanul". O recunoş­tea chiar E. Bărbulescu, referin­du-se, e drept, la Miliţia din Scorniceşti.

Dacă s-ar fi respectat tradiţiile locului, vorbind despre Cântarea Româ­niei, s-ar fi cuvenit ca la Constan­ti­neşti, Vâlcele sau la Maldăr să se întreţină patima străveche pentru căluş, iar ansamblurile lor folclorice ar fi meritat să bată lumea. Din Mal­dăr se trăgea şi cel mai cu­noscut călu­şar al Olteniei, Ilie Martin, despre care şi Emil Bărbulescu povestea: "Pe cei din Constantineşti nu se încu­me­tau să-i înfrunte decât cei de la Vâlcele sau cei de la Maldăr, urmaşii legendarului căluşar şi hoţ de cai Ilie Martin". Ilie Martin, po­ves­tea un nepot de-al său din Mal­dăr, "era o mână de om, dar sărea la că­luş ca nimeni altul.

Pe vremea lui, costumul de căluşar nu era standardizat, iar când juca avea pe cap fes, şi nu pălărie de paie". Şi pentru ca minciuna să fie deplină, într-o prezentare a trupei "Căluşul" Scor­n­i­ceşti, directorul ei, nimeni altul decât Gheor­ghe Bărbulescu, "sufletul an­sam­blului", fratele lui Lică şi un­chiul lui Emil, scria: "Şi înainte de a în­che­ia această succintă prezentare a an­sam­blu­lui, o confidenţă: membrii ansamblului sunt amatori, muncesc în diferite unităţi economice sau ins­ti­tuţii de în­văţământ din Scor­ni­ceşti…". Amatori cum erau şi fotba­liş­tii Viitorului Scorniceşti, Şoarece, Prepeliţă, Pe­tre, Piţurcă etc. Ansamblul folcloric "Căluşul" Scorniceşti a ajuns o trupă profesionistă, cu artişti de prim-rang, construită la fel de artificial ca şi mitul Scorniceşti, unde în 1989, când în România ma­gazinele alimentare erau goale, se fă­ceau pele­ri­naje, fiindcă aici se găseau carne, brânză, mezeluri, bere bună, Pepsi. În vatra de istorie a satului natal Ceau­şescu nu contribuia cu nimic, dar se bucura de roadele răsfă­ţului comunist numit Scorniceşti. În­tre ele, şi gloria căluşarilor.