Copii noştri, copii patriei: Prinşi în gravitaţia unei instituţii coşmareşti

Viorel Ilişoi a îndurat regimul mi­litar al casei de copii din Truşeşti alături de alte sute de copii. Totuşi, datorită dragostei pentru carte, a reuşit să îl convingă pe director să-l lase să înfiinţeze un cenaclu de poezie.

"Directorul casei de copii, Teodor Onciu, umbla cu un şarpe de cauciuc şi bătea, dar era totuşi un tip luminat. El i-a zis tatei să nu mă ia acasă, că mă nenoroceşte. Mi-a dat o cameră doar a mea. Eu i-am zis într-o zi directorului că vreau să mă fac poet, iar el mi-a dat o sală şi mi-am făcut un cenaclu. Profesorul de română, Mihai Bălan, a adus de la el de-acasă colecţia de reviste România literară şi Luceafărul. Directorul a adus şi rafturi, pe care a pus cărţi. Veneau la cenaclu şi copiii din sat, apăruse brusc o poftă de poezie în teritoriul acela, iar asta aducea şi un pic de libertate. L-a adus la cenaclul nostru şi pe Constantin Ciopraga. Aveam şi o gazetă de perete a cenaclului, unde erau afişate poeziile bătute la maşină de secretară. Nimeni n-a devenit poet de-acolo, dar atunci a fost important pentru noi să avem în sfârşit un spaţiu al nostru, în care să putem vorbi liber, nu ne păzea nimeni şi nu ne deranja nimeni. On­ciu poate ar fi făcut mai multe, dacă nu ar fi fost prizonier al sistemului. Eu îi ziceam lui tot ce mă nemulţumea, inclusiv faptul că umbla cu şarpele în buzunar. Era un om deschis, te asculta. N-avea cum să te premieze, dar te încuraja. Cu cenaclul ăsta se rupsese şi falia care ne separa pe copiii de la casa de copii de cei din sat.

Într-o grupă eram 24-28 de băieţi, din clase diferite, şi educatorul nu se putea ocupa de toţi. Aveam regim mi­litar: toţi la masă, toţi la film şi tot aşa. Eu pe la 4 după-amiaza terminam de învăţat, altul poate nici la 6-7 nu era gata şi eu trebuia să stau şi să mă uit pe geam de la 4 la 7. Jumătate din anii ăia m-am uitat pe geam. Programul nu era adaptat la copil. Aveam în fiecare clasă jocuri – Dacii şi romanii, şah, remi, table, dar nu puteam să joc şah singur."

La casa de copii, nu exista zi fără corecţii corporale. "Bătaia ţinea loc de re­ligie şi de mâncare şi era de trei fe­luri. Ne băteam noi între noi, pe ori­zon­tală. În turmă trebuia să existe o ierarhie: pe bătăuşul clasei nu-l bătea nimeni, iar ultimul lua bătaie de la toţi. Al doilea fel de bătaie era pe verti­cală, cea dată de elevii mari celor mici. Raporturile erau exact ca la armată: cel mic trebuia să spele ciorapii celui mare şi să mănânce căcat dacă cel mare îi ordona asta. Al treilea fel era bătaia dată de educatori tuturor. Cea mai umilitoare era bătaia dată de cei mai mari, pentru că o luai de la nişte înapoiaţi mintal. Bătaia educatorilor era un mod de a se impune, era expresia incapacităţii lor profesionale.

Noi îi vedeam cum se îmbată, cum pleacă cu sacoşele pline de mâncare aca­să şi nu aveam cum să îi res­pec­tăm. Acolo a existat o copie în mic a fe­no­menului Piteşti. Un băiat, Mihăiţă Un­gureanu, fugea de la casa de copii la el acasă sau aiurea prin ţară, n-avea deloc priză la loc. Nu rezista să stea la casa de copii mai mult de câteva zile. Cum îl prindea miliţia, îl aducea îna­poi. O dată, când a revenit, educatoa­rea l-a pus să treacă printre rândurile de bănci şi noi trebuia să-l batem. Psihologia turmei a funcţionat şi noi l-am bătut toţi, eram mici şi nu ştiam să ne opunem. La capăt îl aştepta în­vă­ţătoarea cu bâta. Fiecare educator avea propriul "ma­terial didactic". Zgripţuroaica bătea cu o coadă de mătură sau cu un leaţ de fag, de la bancă. Directorul umbla în per­manenţă cu o vână de cauciuc în bu­zunar. Altul bătea cu o rachetă de te­nis. Eu am fost bătut cu scândura de la bancă pentru că m-am dat pe gheţuş şi stricam papucii statului. La Truşeşti au şi murit câţiva copii. Dănuţ Chihaia era prin clasa a patra când a spart un geam de la dormitor cu o minge de oi­nă. Toţi am văzut cum un educator l-a dat cu capul de ba­lustrada de ciment. Copilul a murit la spital. Bineînţeles că s-a muşamalizat totul. Chihaia a fost în­gropat în costum de pionier şi fără popă. Popa Alexandru Bunduc a făcut scandal, că e cimitirul Bisericii Ortodoxe şi n-au voie să îngroape acolo câini, sinucigaşi sau fier vechi, ci nu­mai creştini. "Dacă îl băgaţi în cimitir, atunci îi facem cruce şi slujbă!" Cei de la casa de copii au dat telefoane şi până la urmă l-au acoperit cu pământ în ci­mi­tir, că nu poţi să spui că l-au în­gro­pat, fără popă. Gică Flisc a murit oficial de cancer. Era în clasa a opta. Campion la şah pe judeţ, slăbuţ, retras, lua bătaie foar­te des. El era religios, mergea la bi­se­rică şi a fost înmormântat cu popă la Iaşi, unde murise şi unde cei de la casa de copii n-au mai avut puterea pe care o aveau la Truşeşti.

Existau şi momente rare de solida­ri­tate, când hotăram să nu spună ni­meni nimic, pentru că noi cu educatorii – care numai educaţie nu făceau – eram tabere adverse, nu în relaţia ma­gistru – elev. Bătăile date de învă­ţă­tori erau ca la armată, în faţa celorlalţi, trebuia să vadă şi ceilalţi cum curge sângele. Bătaia dintre noi avea rol de menţinere a ierarhiei sau de schimbare a ei. Dacă eu eram le­gendă că sunt tare şi nu băteam să-mi păstrez locul, legenda dispărea. Pri­mii din ierarhie nu se prea băteau între ei. L-am bătut o dată pe unul cu sabia de lemn şi l-am dat jos de la vârf. Însă nu i-am pus pe colegii mei mai mici să-mi facă nimic; câte o scatoalcă le-am mai scăpat, totuşi. Cel mare nici nu trebuia să facă efort: îl punea pe ăla mic să sară cu capul în pumnul lui. Aveam şi prieteni, pe criteriul că în­vă­ţam mai bine, aveam simţul umorului, ne povesteam cărţi.

Ierarhiile prin bătaie duceau la aberaţii. Cel mare te punea să îi speli ciorapii, să îl gâdili între degetele de la picioare, să-i faci masaj. Sau ordona: "Te caci şi mănânci" şi cel mic executa. Lui Victor Condurache, zis Po­po­ta­nu, din cauza buzelor uriaşe, de hi­po­po­tam, unul i-a tăiat o bucăţică de ureche că n-a executat nu ştiu ce ordin. Erau şi abuzuri sexuale asupra celor mici. Dacă se plângea, o lua şi ăla mic, că de ce a stat, şi ăla mare, iar în afară de bătaie nu se mai făcea nimic. Toate înjurăturile erau permise la casa de copii, în afară de cea de mamă. Chiar şi cel care nu ştia ce înseamnă "mamă" sărea la tine şi te muşca cu dinţii de gât dacă îi ziceai ceva de mamă. Cât am stat acolo, n-a fost înfiat nici un copil. Cristi Mutu a fost luat de o familie, dar după trei luni a revenit. Era un băiat bun, învăţa bine. Tot ce se întâmpla în puşcărie se întâmpla şi la casa de copii. Dar 90% dintre noi nu voiam să fugim, că nu aveam unde. Stăteam prinşi în gravitaţia acelei instituţii coşmareşti."