x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Copiii noştri, copiii patriei: Copiii de la orfelinate erau folosiţi drept argaţi pe la curţile profesorilor

Copiii noştri, copiii patriei: Copiii de la orfelinate erau folosiţi drept argaţi pe la curţile profesorilor

de Irina Munteanu    |    10 Mar 2009   •   00:00
Copiii noştri, copiii patriei: Copiii de la orfelinate erau folosiţi drept argaţi pe la curţile profesorilor

Mâncarea era bună, dar insuficientă pentru elevii mai mari, îşi aminteşte Viorel Ilişoi. Ni­meni nu-i întreba pe copii dacă se satură, cum nimeni nu voia să ştie de bolile lor.



"Aveam ferma noastră şi, oricât se fura, tot mai rămânea ceva şi pentru noi. Bucătarul, Mitică Bostan, era calificat. Îl mai ajutau şase femei şi noi, care făceam prin rotaţie de serviciu. Ne bă­team să ne vină rândul la bucătărie. Raţiile erau calculate pe cap de copil. Se făcea mâncare pentru 300 de copii, dar nu se ţinea cont de vârstă. Adi­că cel de clasa întâi primea tot atâta mâncare cât cel de clasa a VIII-a, care poate făcea şi lupte greco-romane. Eu niciodată nu m-am săturat. Când eram la Botoşani, în cantonament, pri­meam suplimente de hrană. La 14 ani, metabolis­mul duduia, iar pe ăla mic de-a-ntâia îl săturai cu un biscuit, dar noi primeam mâncare în mod egal. Sala de mese era enormă. Dimineaţa gă­seam masa deja pregătită: coşul cu pâine, câte pa­tru biscuiţi (pentru pauza de la ora 10:00), unt, gem. Cei mari intrau primii şi rădeau tot de pe mese până ajungeau în capătul sălii. Dacă te plân­geai că sunt doar două felii de pâine la patru copii, luai cafteală. Un bucătar milos poate mai dădea o felie în plus. Mâncarea era valută, totul pu­tea fi plătit cu mâncare. Mama venea săp­tă­mâ­nal la mine şi îmi aducea mâncare gătită. Plăteam tribut şi îmi cumpăram liniştea. La amiază, primeam întotdeauna şi desert – plă­cinte, eugenii, biscuiţi, fructe."

Nu existau recompense pentru cei buni. Li se re­cunoşteau meritele trimiţându-i în tabere la mare, unde nu ajungea chiar oricine. "Mergeam la două-trei olimpiade. La lupte am fost vice-campion. Cu taraful am luat premiul I la Cân­tarea României pe ţară, de mai multe ori. Singura recompensă a fost că mă trimiteau în tabără cu o insistenţă care a devenit pedeapsă. Nu avea cum să îţi dea recompensă, pentru că însemna să te scoată din grup şi din reguli. Nu era încura­jat talentul. Eventual se uita frumos la tine şi zicea: «Viorică e băiat bun!».

Mergeam cu toţii în excursii şi tabere. Când ple­cam în excursie, cu autocarul venit de la Bo­to­şani, directorul stătea cu un săculeţ în uşa au­to­carului şi ne dădea la fiecare câte o monedă de 3 lei. Excursia se făcea invariabil la Dorohoi şi la Bo­toşani, unde se vizitau fabrica de sticlă, respectiv întreprinderile Melana şi Textila. La câte ex­cur­sii am făcut acolo, începusem deja să-i cu­nosc pe muncitori şi ei pe mine. Aveam colecţie de sticle şi de smocuri de melană de toate culorile. Exista un plan de excursii obligatoriu şi aşa am fost, în şase ani, de 20 de ori la fabrica de sticlă. După ce ieşeam de la fabrici, ne puneam la rând la îngheţată. Mâncam una la Dorohoi, una la Botoşani şi mai rămâneam cu un leu.

Taberele erau pentru buni şi pentru răi, dorite şi nedorite. La 16 iunie, pentru că eram printre pre­mianţi, ajungeam la Năvodari, la una dintre ta­berele Cutezătorii, Delfinul, Temerarii. Dintre ăia 300, foarte puţini inşi erau buni la învăţătură, oricum nu mai mult de 10%. Mai erau şi taberele obli­gatorii, cum ar fi cea de la Bivolari, aflată la 40 de kilometri de Truşeşti, apoi cea de la Strunga, Iaşi. Adică te mutai de pe malul Jijiei pe malul Si­retului. Tabără-pedeapsă era cea de la Bucşoaia. În taberele astea veneai după tine cu zbirul şi programul eram cam acelaşi cu cel de la casa de copii.

Am fost o dată în tabără la Snagov şi, pentru că n-au mai reuşit să adune numărul necesar de copii pentru seria următoare, ne-au mai ţinut pe noi o tură. Atunci am avut senzaţia că sunt într-o buclă temporală. Iar a început tabăra, iar ne-a dus să ne arate Bucureştiul, iar Arcul de Triumf, iar tot ce văzusem cu zece zile înainte. Aşa m-au ţinut la Snagov toată vara, când mie mi-era dor să mă duc la Bucureşti, la sora mea, să mănânc ce-mi do­ream, să mă joc cu nepoţeii. M-am plictisit după câţiva ani şi de mare. Era unul care fluiera şi trebuia să ne întoarcem toţi odată, să ne bată soarele la subţioară, apoi iar fluiera, ne întorceam toţi cu burta în sus. Nici plaja nu putea fi făcută la întâmplare, ne părpăleam ştiinţific."

Copiii erau folosiţi drept argaţi pe la curţile profesorilor şi educatorilor; ei se bucurau să eva­de­ze dintr-un spaţiu şi un timp strict organizate. "Făceam drumeţii în pădurile de la Guranda şi de la Ionăşeni, dar ele aveau un scop ascuns. Cu­le­geam ciuperci, care erau predate undeva şi ci­ne­va lua nişte bani. Noi nu luam niciodată nimic. Doamna Amariei ne trimitea să culegem via lui taică-su. Mergeam 5 kilometri pe jos până acolo şi înapoi la fel. Săream masa de amiază, dar mai mâncam struguri, nu ne punea botniţă. Din or­di­nul partidului, trebuia să ne autogospodărim. Va­leriu Melnic, un om priceput la toate, el făcea toa­te meseriile acelea în ateliere, a construit o fosă unde se depozita gunoiul animal. Aşa aveam biogaz. Au redus numărul femeilor de ser­viciu şi noi măturam. Reparam şi garduri, dă­deam mâncare la animale. Ne duceam cu plă­ce­re la muncă, pentru că acolo nu mai stăteam în grup. Nu aveam conştiinţa că suntem exploataţi. Chiar dacă eram bătuţi când rămâneau bo­biţe în urma noastră, la culesul strugurilor.

Directorul şcolii generale, unde învăţam laolaltă cu elevii din sat, ne-a luat la tăiat lemne două săptămâni; le tăiam cu beschia, apoi le cră­pam cu toporul. Ne-a dat un măr într-o seară. Atât. Mergeam la toţi educatorii: căram lemne, strângeam recolte. Ni se părea ceva normal. Eram nişte argaţi care luau bătaie dacă nu băgau hârleţul adânc în pământ. Ne împrumutau şi la inşi care nu aveau legătură cu casa de copii. Edu­ca­toarea venea şi întreba cine vrea să descarce o căruţă de lemne şi ne băteam care să se ducă. Primeam câte un măr, câte o vorbă bună."

De sănătatea copiilor instituţionalizaţi nu se preocupa nimeni; trebuia să cazi din picioare ca să te bage cineva în seamă. "Aveam o categorie de copii care făceau în pat. Li se zicea pişorcoşi, stropitori sau plutaşi, pentru că dimineaţa îi vedeai cum ies cu salteaua în spate. Eu nu am venit cu boala asta de acasă, dar acolo, după vreo sperietură, am început să fac şi eu în pat. Nimeni nu s-a preocupat să vadă de la ce ni se trage, dacă e ceva fizic sau psihic. Miroseam a urină şi era umilitor pentru noi. Într-o vreme, suprave­ghetorii, nişte analfabeţi din sat, care ne băteau şi ei, ne sculau noaptea de câte patru ori. Noi tot ne pişam în pat, între cele patru treziri, unii chiar de mai multe ori pe noapte. Supraveghetorii ne trimiteau la veceu, care era în curte, aşa cum eram, în pijamale, de multe ori prin zăpadă. Eram cu rinichii varză. Unul ne trezea la 12 noaptea şi ne dădea o linguriţă de miere de albine. Nu ştiu cu ce ajuta asta la bolile noastre, care poate erau ale aparatului excretor sau pe fond psihic. Mie, când m-au scos din casa de copii, mi-a trecut instantaneu, deci clar era pe fond psihic.

Asistenţa sanitară era la pământ. Te ducea la spital asistentul doar dacă te vedea că pici din picioare. Au fost şi cazuri de meningită, din care s-a murit. Râie era câtă vrei şi noi o cumpăram. Îi dădeam unuia trei suplimente de mâncare să ne lase să ne frecăm de el. Dacă aveai râie, stăteai la izolator şi lipseai de la şcoală. Ne ungea cu ceva care puţea şi ne şi ustura. Iată un inventar complet al bolilor mi­zeriei: hepatită nu ştiu care (boala mâinilor murdare), râie (scabie), pe­cin­gine (tricofiţie), păduchi, purici, furunculoză, zăbale, herpes, toate felurile de bube, otită, toţi viermii intestinali (limbricoză, oxiuroză, tenioză)."

×
Subiecte în articol: special copii copiii mancare