Cozile la benzină şi circulaţia alternativă

Pe la sfârşitul lui ianuarie 1989, se topise zăpada, nu mai era iarnă grea şi s-a dat liber la circulaţie câteva zile. A fost o nebunie. S-au repezit toţi ca apu­ca­ţii la maşini, nu mai circulaseră de două luni. Mulţi le împingeau spre PECO, că nu mai porneau de atâta stat, să-i prindă interdicţia următoare cu ceva benzină în rezervor.

Din ianuarie 1985 Ceauşescu luase hotărârea ca duminica autoturismele să circule alternativ, conform numă­rului, par sau impar. De sărbători, circulam cu toţii. Se economisea carburant, pe Valea Prahovei era mai puţină înghesuială, nu te mai foiai de colo-colo cu maşina. Când începuse criza energetică, cu ani înainte, se pusese chiar pro­blema să nu umbli cu maşina goa­lă. Nu exista încă metroul, pe hâr­bu­rile ITB-ului era omor, aşa că, mer­gând în Titan sau Drumul Taberei, în Militari sau Colentina, în drum spre serviciu sau spre acasă, erai obligat să mai iei câţiva pe drum, să nu arzi benzina doar pentru tine. Te oprea poliţia, te lua la rost şi-ţi umplea maşina cu oameni care aşteptau prin staţii. Până la urmă, tot miliţia a constatat că pro­ce­deul era periculos, după ce se în­mul­ţiseră atacurile asupra şoferilor care îşi încărcau maşina cu te miri cine.

Criza energetică se accentuase în vara lui 1980 şi s-a scumpit benzina. A fost prima scumpire sănătoasă, care te ustura. Apoi, preţul a tot crescut. În general, scumpirile din lume ne ve­neau ca o mănuşă. Cum din capita­lism veneau doar veşti proas­te, se argumenta că România, în ciuda succeselor economice şi a producţiilor record, este şi ea afectată de preţurile din occident. Aflam oficial ce mai e prin lume când se petreceau nenorociri, când creştea preţul la tona de oţel, alu­miniu sau barilul de benzină. După scumpirea din 1985, benzina s-a "raţionali­zat". Se dă­dea cu porţia. 40 de litri la Bucureşti, 17 litri în judeţe. Erau cifre ma­xime. Fiindcă era posibil ca Slo­bo­zia sau Vaslu­iul să nu apuce nici 12 litri. Se fă­cea un trafic nebun şi cu ben­zină şi cu motorină. Cei din pro­vincie erau dis­peraţi. Doamne fereşte să fi avut parte de-o înmormântare sau să aibă nevoie de urgenţă, la spital. Benzina de 75 de octani dispăruse ca preţ, găseai doar benzină de 90 sau 98. La fel de proastă ca aia de 75. Plină de gunoaie. Se înfundau "jiglerele" în draci, dar tot româ­nul învăţase să le scoată şi să su­fle-n ele. Iarna, apa din benzină în­gheţa.  

Ca să nu se fure combustibil din ma­şinile statului, benzina întreprin­derilor era vopsită în roşu. Taxiurile mergeau cu metanol, care era toxic şi puţea ca naiba, iar autobuzele aveau butelii deasupra, adevărate bombe ambulante. Iarna, învăţasem să pun spirt medicinal în benzină, ca să mai adune apa din rezervor.
O chestiune de căpătâi era să ai ca­nistră. Până să se profileze cooperaţia sau diverse făbricuţe pe canistrele din metal, de 20 de litri, cum văzusem în filmele de război cu nemţi şi ruşi, luai din talcioc ce găseai, canistre de 5 sau 10 litri, unele cu forme destul de ciudate şi tablă proastă. Unii strângeau carburantul în canistre de plastic, dar stăteau cu spaima controalelor mili­ţiei. Nici un şofer întreg la minte nu pleca la drum fără canistră, furtun şi pâlnie.

Cozile la benzină erau demenţiale. Erau inşi care stăteau la rând, dar nu circulau. Strângeau benzina în ca­nistre, o depozitau pe balcon sau în subsol şi o vindeau la negru. Stăteam undeva pe Şoseaua Pantelimon, la scara 1, iar la scara 3 era unul care bă­gase groaza în locatari. Avea vreo zece sau unsprezece canistre, pe balcon şi în baie. Când s-a aflat, populaţia blo­cului a vrut să-l linşeze. Eram în­gro­ziţi să nu sară blocul în aer dintr-o prostie a tembelului. Acum ne explicam de ce la el era un du-te vino de maşini. O vindea. În plus, mai avea şi pe cineva la un PECO şi lua pe lângă cartelă.
Campion era un tip din ţară, nu mai ştiu judeţul, găsit cu peste 40 de ca­nistre, popularizat de televiziune că face stocuri.

Cele mai mari şmecherii se făceau la Constanţa. Unuia, care avea casa aproape de şoseaua spre Eforie, la vreo cinci kilometri de gară, îi trecea o conductă prin curte, la doi vreo doi metri sub pământ. A dibuit-o întâm­plător. A găurit-o, i-a pus un robinet şi improvizaţia funcţiona ca o staţie personală. Fac o paranteză. La Constanţa te descurcai cu foarte multe produse, de la blugi, ţigări, aparate video până la valută. Vaporenii aduceau de toate. Din când în când îi mai sălta miliţia, însă doar aşa, de ochii lumii, fiindcă profitau şi ei din micul trafic. Scri­se­sem, cu câţiva ani înainte, despre un tip tot din Constanţa, la care se găsi­seră dolari îngropaţi în grădină, la rădăcina verzelor. Teatrul Fantasio băgase într-un spectacol întâmplarea şi mi-au dat invitaţii la premieră pentru toată familia. Au fost oneşti, recu­noscând că s-au folosit de textul din Flacăra. Am scris şi de ăla cu benzina din curte, dar de ăsta n-a mai pomenit nimeni. Pe de-o parte, foarte mulţi luau benzină de la el, şi se crease un fel de solidaritate în jurul lui, pe de alta, de frică. Omul avea o reţea de indivizi foarte periculoasă.

De obicei, cumpăram benzină de la PECO Băneasa. Era ce mai sigură. Dacă se termina, ştiai că a doua zi vine măcar o cisternă să descarce. Orele de alimentare erau cunoscute ca mersul trenurilor. E drept, era cea mai expusă staţie. Când se întorcea Ceauşescu de la Predeal, erai în aer. Miliţienii ru­peau coada după fântâna Mioriţa, la pod, şi o băgau prin spatele Casei Scîn­teii, să n-o vadă omul. Coada putea ţine între cinci şi şase ore şi două zile. Vara, mai era cum era. Legai prietenii, aflai cum se descurcă unul şi altul cu aprovizio­narea, unde găseai mai des salam de vară să-l usuci, să-l faci de iarnă, unde băgau mai des bere sau pepsi, de câte ori au apă caldă la baie în Militari, Pa­jura, Griviţa, de pe unde proveneam fiecare. Ca principiu, orice interdicţie naşte o adevărată industrie care lucrea­ză împotrivă. Se ştie că, în timpul prohibiţiei, în America s-a vândut mai mult alcool decât în condiţii normale. Şmecherii umblau cu două numere (unul desigur fals), pentru ca să circule în toate duminicile. Alţii se aranjau pe rând în familie, împrumutându-şi maşinile.  Uneori, schimbam numerele de telefon şi ne informam când şi unde s-a mai băgat benzină. Camaraderiile de la coadă erau la fel de durabile ca prieteniile din ar­mată. Cei mai tari erau gestionarii de la măcelarii care se scoteau la schimb cu benzinarii. Dacă aveai un benzinar în familie, aveai de toate. Cei din provincie n-aveau dreptul să ia din Bucureşti. Trebuia să demonstreze că n-au venit de nebuni, că au avut o treabă urgentă (spital, tribunal etc.) şi au rămas fără benzină pe aici. Cu chiu cu vai şi şpagă apucau 11 litri, ca să ia drumul spre casă. Dacă nu-i speculau traficanţii.   

Mai făceam plinul şi la benzinăria de la Şosea, din apropierea Restaurantului  Doina (vizavi de casa lui Fănuş Neagu). Avea un rezervor mic, dar mai tot timpul era aprovizionat. Dacă du­pă 12 ore se termina benzina, în­chi­deai maşina şi veneai a doua zi, la ora pe care ţi-o spunea benzinăreasa (erau două, dintre care una mai dolofană, cu multe inele şi ghiuluri).

Iarna, în lunile în care se circula, era de comă. Plecam de acasă sâmbăta cu o pătură, sandvişuri, un termos cu ceai sau nechezol şi o carte, pe care până la urmă n-o deschideam, că turbam de frig şi ţopăiam pe-afară cu toţii, ca să rezistăm. Nu dădeam drumul la motor şi nu încălzeam maşina ca să nu consumăm carburantul. Dacă umpleam rezervorul până sea­ra, era în regulă. Dacă luam a doua zi, când era duminică şi n-aveam număr de circulat, o lăsam acolo până luni şi o luam când veneam la redacţie.

Din ’88 (din noiembrie până în mar­tie) nu mai circulau decât maşi­nile de stat, instituţii, întreprinderi, transportul în comun. Mergeam cu metroul sau atârnaţi pe scările tramvaielor şi autobuzelor. Într-o iarnă, fostul meu coleg Dadi (Dumitru) Graur era singurul care venea cu ma­şina la redacţie. El şi cu Suzana Gâdea, ministrul Culturii. Dadi Graur circula fără nici o apăsare. Miliţia îi luase deja carnetul exact din acest motiv, circulase de capul lui. După ce rămăsese fără permis era liniştit, nu mai aveau ce să-i ia. Îl opreau, el spunea senin că permisul e la miliţie şi totul se termina aiuritor, în coadă de peşte.

Suzana Gâdea intrase în folclor după ce tăiase numărul de viori dintr-o orchestră (pare-mi-se chiar orchestra Filarmonicii din Bucureşti) care aş­tepta aprobarea să plece în turneu în străinătate. Tăiase din numărul violoniştilor, ca să reducă cheltuielile de deplasare, propunând "să cânte cei­lalţi mai tare". De asemenea, Suzana Gâ­dea se remarcase şi prin faptul că in­ter­zisese parcarea (atunci când se circula) în faţa Casei Scînteii. Din acelaşi motiv imbecil, să nu se vadă. Să nu se vadă că există maşini, să nu se strice estetica aleilor, îi deranjam pe cei care aveau dreptul? Dracul ştia. Parcam pe unde apucam (oameni din zeci de redacţii, edituri şi alte instituţii câte funcţionau în Casa Scînteii), de multe ori ocoleam clădirea de trei-patru ori până găseam un loc, apoi sea­ra, când plecam, pe o beznă sinistră, turbam până ne găseam maşinile.

Într-o asemenea iarnă, asistasem la o scenă de pomină. Zăpadă multă, nămeţi etc. Suzana Gâdea venise cu un ARO. Când să plece, cum maşina era înălţată uşor pe un dâmbuleţ de zăpadă, Suzana, grasă, cu picioare scurte, nu ajungea la treaptă. A intervenit şoferul, degeaba. A mai venit încă unul şi, amândoi, băgaţi cu ume­rii sub bucile femeii, au săltat-o ca o macara, depunându-i fundul ministerial pe scaunul din dreapta, spre hazul funcţionarelor de la parter, care leşinau de plăcere când vedeau scena.