Doina Cornea, într-o închisoare ambulantă la Cluj

La începutul lui 1989, Doina Cor­nea era simbolul opoziţiei faţă de regimul Ceauşescu. În septembrie 1988, Europa Liberă dădea citire unei scrisori deschise a profesoa­rei din Cluj, adresată lui Nicolae Ceau­şescu, prin care aceasta pro­testa faţă de dărâmarea satelor.

Scri­soa­rea, semnată de încă 27 de persoane, a fost reprodusă apoi de coti­dianul francez Le Monde. Din cauza atenţia acordate de mediile străine, autoarea a avut multe de pătimit. Din acel moment, laţul strâns de Securitate în jurul disi­dentei clujene s-a strâns şi mai mult.

Doina Cornea nu protesta pentru prima oară. În 1976, fiica ei a emigrat în Franţa. În 1982, Doina Cor­nea trimitea primul text la Ra­dio Europa Liberă, intitulat "Scri­soa­re către cei care nu au renunţat să gândească". Ca urmare, în vara anului următor a fost pensionată anticipat de la Universitate. Până în 1988, anul protestului faţă de sistematizarea sate­lor, Doina Cor­nea a continuat să trimită texte, iar redactorii postului american să le difuzeze. Astfel, numele ei ajunge să fie cunoscut în Occident.

Soarta Doinei Cornea interesa în cel mai înalt grad pe ambasadorii statelor occidentale. Prin interme­diul lor, dar şi al fiicei sale, Aria­d­na, cetăţean francez, căsătorită cu Mi­chael Combes, au fost alertate cancelariile occidentale, care au reac­ţionat. În primele zile ale lui ia­nua­­rie, Jean Marie le Breton, am­ba­sa­do­rul Republicii Franceze la Bu­cureşti, şi-a exprimat îngrijora­rea în faţa autorităţilor române pentru soarta Doinei Cornea.

În volumul de memorii, diplomatul a povestit despre demersurile făcute pe lângă mai-marii Ministerului Afacerilor Ex­terne de la Bucureşti. Le Breton s-a declarat impresionat de curajul disidentei. "Personalitatea Doinei Cornea iese în relief, notează diplomatul. Această fe­meie măruntă şi fragilă de şaizeci de ani, profesoară de franceză la Cluj, nu înfiera numai pe Ceau­şescu şi regimul său poliţie­nesc, ci chiar comunismul.

Lupta ei stâr­nise interesul celor care erau atenţi la situaţia din România. Vor­bind despre sistematizare, dar şi despre soarta muncitorilor, despre distrugerea structurilor sociale din ţară, ea aborda fără cruţare toa­te aceste subiecte. După nişte convorbiri telefonice, mi s-a părut că trebuie luat un contact direct cu ea, pentru a slăbi cât de cât laţul strâns de Securitate în jurul casei sale."

Înţelegere a găsit la Aurel Duma, adjunctul lui Ioan Totu, şeful diplomaţiei române la acea dată. "La sfârşitul unei întrevederi, nota ambasadorul, înainte de a ne lua rămas bun, l-am anunţat că aveam intenţia să trimit pe unul dintre colaboratorii mei s-o vizi­teze pe Doina Cornea la Cluj. I-am amintit că fiica ei, refugiată în Franţa, devenise cetăţean francez. După un moment de ezitare, Aurel Duma mi-a dat acordul său, cu condiţia, a adăugat el, «să nu fie un pelerinaj». (...) Mi-o descrisese pe Doina Cornea cu «eleganţa» lui obişnuită, ducând un deget la tâmplă şi spunându-mi că nu e în toate minţile. A încerca înjosirea adversarului făcea parte din stilul regimului. (...). Eram mul­ţumit că obţinusem acest acord, fiindcă nu voiam să expun Am­basada unor posibile incidente, cum avea să se întâmple câteva săptă­mâni mai târziu (21 februarie 1989 – n.n.) cu colegul meu britanic, iar apoi cu un belgian din Parlamentul European. Am putut astfel să avem în­tâl­niri cu Doina Cornea. Ea însăşi avea să constate că, înainte de so­sirea emisarului nostru, dispozitivul poli­ţie­nesc care o înconjura fusese retras, chiar dacă tot ce făceam era observat cu atenţie şi filmat. Duma dăduse instrucţiuni în acest sens. Cu toate că ne-am dus de multe ori s-o vedem, nu am provocat incidente. Ministerul de Externe ne adresa reproşuri, dar ele veneau post factum şi prea târziu. Anun­ţam vizita când ştiam că trimisul meu se află pe drum: ministerul n-avea decât să se descurce cu Securitatea."

Pornind de la "cazul Doina Cor­nea", la începutul lui februarie, sta­tul român a fost pârât unor in­s­tanţe internaţionale pentru ne­res­pectarea drepturilor omului.

Doina Cornea a povestit, într-o lungă discuţie cu ginerele ei, Mi­chael Combes, publicată de Editura Humanitas în 1992, despre at­mosfera zilelor şi nopţilor trăite sub ur­mă­rirea permanentă a Securităţii. "O închisoare ambulantă", caracte­ri­zează Michael Combes regimul în care se afla în primele luni ale lui 1989 cea mai cunoscută disidentă din România. Redăm, în continuare, un scurt fragment din volumul "Liber­tate? Convorbiri cu Michael Combes. Traducere din limba franceză: Oana Vlad".

Michel Combes: Aşadar, într-o sea­ră de septembrie, Radio Europa Libe­ră vă difuzează scrisoarea…
Doina Cornea: … apoi îmi dă adresa şi numărul de telefon. La şapte şi jumă­ta­te se aflau deja cinci persoane la uşa mea. "Vrem să ne daţi, doamnă, ceva de scris. Ca să semnăm." Numai că, în­tre timp, venise miliţia. Am încercat să telefonez: nu mai aveam ton. Toţi cei care au semnat au avut neplăceri… Nici unul dintre noi nu se mai putea de­plasa liber. Soţul şi fiul meu, care nu au semnat, aveau acelaşi regim. Câteva luni mai târziu, fiul meu îşi pierdea slujba.
Asta a durat cincisprezece luni, fără întrerupere, până în seara de 21 de­cem­brie, când miliţianul a fugit de ma­nifestanţii care veniseră să mă caute.

Corespondenţa vă este reţi­nută. Nu mai primiţi absolut nici o scrisoare…
...exceptând scrisorile cu injurii şi ame­ninţări cu moartea, fireşte ano­nime.

Când ieşiţi după cumpărături sunteţi mereu urmărită, insultată  de securişti.
În primele luni eram adesea ur­mărită la mai puţin de un metru distanţă – mi s-a întâmplat chiar ca acela care mă urmărea să mă calce pe picioare! Îmi zvârleau în faţă  injurii, mai ales când mă opream şi mă întor­ceam brusc ca să-i privesc în ochi şi să le arăt astfel că protestez, că nu vreau să fiu urmărită de la o distanţă atât de mică. Atunci proferau injurii, mă apucau de haine, mă scuipau câteodată în obraz. Cât despre injuriile lor, nu le pot repeta, într-atât erau de grosolane. Şi totodată mă ameninţau cu moartea: "Miroşi a hoit!", "De mâna mea ai să mori!" etc.
Soţul meu, care e avocat şi care s-a ocupat întotdeauna de aspectul legal al acţiunilor noastre, a depus de mai multe ori plângere împotriva modului în care eram tratată…

La miliţie?
Nu, la Procuratura militară, de care depind cadrele Securităţii… Bine­în­ţeles, nu s-a întâmplat nimic!
Şi nu eram urmăriţi doar pe stradă. Eram şi filmaţi, ni se înregistrau toate conversaţiile… După căderea lui Ceau­şes­c­u mi s-au dat fotografii fă­cute fără să o ştim dintr-un pod vecin; oricine ne intra în casă era fotografiat. Tot ce se spunea în casă la noi se înre­gistra. După 22 decembrie, ziarul local a pu­bli­cat fotografiile instalaţiilor destinate supravegherii noastre. Era ceva enorm!

E adevărat că atunci când ie­şeaţi în oraş urmăritorii dvs. încercau să aţâţe populaţia împotriva dvs.?
Da. Dar am reuşit şi să-i fac să plece, folosind exact aceleaşi procedee ca şi ei. Odată, de pildă, mă duceam la unul din semnatarii scrisorii împotriva demolării satelor, poetul Teohar Mihadaş, ca să mă asigur că n-a păţit nimic. Credeam că pot să scap de cel care mă urmărea intrând într-un imobil, dar când am ieşit am văzut că era tot acolo. A început să strige: "Săriţi, hoaţa!". S-au strâns vreo cinci sau şase persoane. "Uitaţi-vă, le-am spus, omul acesta e de la Securitate, priviţi-l cu atenţie, are ordin să mă urmărească peste tot". Oamenii – era vizibil – erau tot mai montaţi împotriva lui şi au început să-mi ţină partea. În cele din urmă s-a retras înspre intrarea de unde tocmai ieşisem.
Mi-am continuat drumul, oamenii mă însoţeau, m-au întrebat cine sunt şi din ce cauză sunt urmărită. Le-am răs­puns că lupt pentru drepturile omului. O femeie a ţinut atunci să-mi po­ves­tească propriile necazuri, ca să o ajut cum­va. Dar ne dădeam amândouă sea­ma că, din păcate, îmi era cu nepu­tin­ţă să o fac în situaţia în care mă aflam.

Nu v-aţi temut niciodată de vreun "accident" sinistru, de felul celor pe care le pomeneam mai înainte?
Ba da. De fapt, chiar în ziua aceea. Căci, după acel incident, am încercat să mă duc totuşi la Mihadaş. A fost cu neputinţă! La fiecare încrucişare îmi ieşeau în faţă civili cu walkie-talkie. Aşa că am renunţat – nu pu­team să continuu în felul acesta.
Dar, cum mă urmăreau şi cu ma­şina, m-am gândit să mă întorc acasă luând-o pe o potecă de pe malul So­me­şului, foarte aproape de apă, pe partea opusă cheiului. În ciuda terenului, rela­tiv accidentat, maşina a venit după mine… Era o ceaţă deasă şi nu se vedea picior de om pe potecă. Mi-a fost foarte frică. Mă gândeam că pe ceaţa aceea, fără nici un martor, puteau să mă strivească, să mă împingă în apă, să mă bată. De fapt s-au mulţumit să mă urmărească la o distanţă destul de mică.
Altă dată am făcut imprudenţa să-mi cumpăr un bilet la teatru. La întoarcere, seara, era întuneric beznă, nu mai era aproape nimeni pe străzi şi, bineînţeles, nici un felinar. În România oamenii mergeau cu lanterne, ca să nu cadă pe străzi! Doar casa noastră, în tot oraşul, era luminată a giorno…

Se instalase un reflector, nu-i aşa?
Mai multe chiar… nu se putea dormi fără să cobori transperantele!
Mă întorceam deci pe jos când, deodată, maşina care mă urmărea a început să urce pe trotuar, înspre mine: cobora ori de câte ori îi apărea în cale câte un copac şi-apoi iarăşi urca – şi asta pe vreo cinci sute de metri. Nu voiam deloc să le arăt că-mi este frică – erau, cred, doi sau trei în maşină – şi încercam să nu grăbesc pasul… Sim­ţeam că nu trebuie să fug şi-apoi îmi repugna la maximum să le dau satisfacţie. În cele din urmă, ajunşi la mine acasă, s-au oprit, au luat o piatră şi-au aruncat-o spre mine.

Nu v-au atins…
Nu, cred că încercau doar să mă înspăimânte. Sunt prea îndemâna­teci ca să nu nimerească atunci când vor să ţintească bine.