Emisiunea Europei Libere despre disidenţii din România

La microfon N.C. Munteanu. Su­marul emisiunii de astăzi: Un nou document ajuns în Occident, semnat de disidentul Nicu Stăncescu: Radicalizarea regimului Ceau­şescu; Opinia publică israeliană, despre situaţia din România. Colaborează Ş. Orăscu şi Jean Steiger.

Regimul lui Nicolae Ceauşescu, care vrea să controleze totul, pare din ce în ce mai puţin capabil să se autocontroleze şi să-şi controleze reacţiile. Iar aceste reacţii sunt atât de necontrolate, atât de vanitoase, atât de lipsite de inteligenţă, încât aruncă o lumină încă şi mai crudă, încă şi mai demascatoare asupra acţiunilor acestui regim care nu respectă nici cele mai elementare drepturi ale omului, nu-şi respectă semnătura pusă pe documente internaţionale, nu-şi respectă nici măcar propriile legi. E un lucru pe care-l ştie oricare român care a cerut vreodată în mod public respectarea Constituţiei RSR, aceea pe care a jurat chiar preşedintele RSR. Să revenim la greşeli.

Dna Doina Cornea e atât de strict supravegheată, încât nu se poate intra în contact cu dânsa pe nici o cale. Renumele dnei Cornea în Europa e, dacă nu mai mare, în mod sigur mai onorabil decât cel al lui Nicolae Ceauşescu. Opinia publică internaţională intră în alertă, iar regimul de la Bucureşti e din nou arătat cu degetul. Diplomaţii care încearcă s-o întâlnească pe dna Doina Cornea sunt bruscaţi. Fapta se află la iuţeală şi, din nou, regimul e pus la stâlpul infamiei.

E un cerc vicios în care ai senzaţia că regimul Ceauşescu se complace cu o anumită voluptate căreia nu-i pot zice decât prostească. N-ar fi oare mai in­teligent ca dna Doina Cornea să fie lăsată să vorbească la telefon cu membrii familiei şi cu oricine doreşte să stea de vorbă cu dânsa din străinătate? N-ar fi normal să primească şi să trimită scrisori? Să primească un paşaport? Ar fi normal, dacă undeva, acolo sus, ar fi măcar un pic de minte. Din nenorocire, nu e. Deloc. Şi atunci, în cazul Doina Cornea, căpeteniile regimului pri­mesc telegrame de la dna Danielle Mitterrand, soţia preşedintelui Re­publicii Franceze. Din punct de vedere protocolar, adresantul e cu­noscut şi trebuie să dea şi un răspuns.

Şase importanţi membri de partid, foşti tovarăşi de drum şi de idei cu Nicolae Ceauşescu, au opinii diferite despre situaţia actuală în care se găseşte România, diferite de fantasmele în care plutesc Ceauşeştii şi camarila lor. Răspunsul nu e o invitaţie la dialog. Răspunsul reprezintă ame­ninţarea, insinuarea, acuzaţia, persecutarea membrilor familiilor semnatarilor, şicanele de tot felul, ra­derea de pe lista ultimelor privilegii, unde altădată ocupau un loc mai în faţă, şi - fireşte - Procuratura şi Securitatea, stâlpii regimului şi al unanimităţii cu ideile regimului. Cei şase vechi membri de partid rămân la opiniile pe care le-au semnat şi le-au făcut publice. Unii dintre ei sunt oameni în vârstă, şi atunci li se iau posibilităţile de îngrijire me­di­cală. Alţii sunt mutaţi din locuinţele pe care le ocupau, cum s-a întâmplat mai întâi cu Alexandru Bârlădeanu, iar acum şi cu Corneliu Mănescu, după cum informează agenţiile de presă, operaţiune care a generat, se pare, scene demne de un western... mai balcanic.

Dan Deşliu şi-a aşternut şi el pe hârtie amara dezamăgire. Ur­ma­rea? Anchete, microfoane, greva foamei. Internarea forţată, su­pra­ve­gherea permanentă, izolarea. Cum nici răutatea şi nici chiar prostia nu sunt perfecte, iată, rudele şi prietenii din Occident reuşesc pentru câteva minute să vorbească la telefon cu Dan Deşliu şi să afle că e în stare de completă izolare, practic arestat la domiciliu, nu poate ieşi nici să-şi cumpere pâine, poliţiştii câtă frun­ză, câtă iarbă, pe stradă, la uşă, în hol, în apartament. Greu de ştiut dacă aceste scurte convorbiri sunt sau nu tolerate sau chiar aranjate de Securitate, tocmai pentru a se afla că e acasă, că adică nu e la spital...
Şi iată, un disident mai vechi re­vine în actualitate: inginerul Nicu Stăncescu. La 29 aprilie a.c. a fost reţinut pentru câteva ore, iar la 3 mai din nou închis. Nu e prima oară când i se întâmplă acest lucru. În­cepând cu anul 1972, inginerul Nicu Stăncescu a trimis un mare număr de me­mo­rii şi scrisori autorităţilor, pre­şe­dintelui Nicolae Ceauşescu, Comitetului Central, Guvernului, în care şi-a ex­pus opiniile, pe care şi le-a asumat şi semnat, despre toate pro­blemele care frământă popu­laţia României, de la situaţia econo­mică la situaţia drepturilor omului. Nu s-a descurajat nici atunci când a fost dat afară din slujbele pe care le avea şi a fost trimis la munci mai de jos. A continuat să scrie, a dat interviuri unor ziare, posturi de radio şi de televiziune.

Inginerul  Stăncescu e prin­tre primii care în România au formulat necesitatea unei alternative la centralismul dictatorial ro­mânesc, necesitatea unor reforme de tipul celor introduse mai apoi în URSS de Mihail Gorbaciov. De altfel, in­gi­nerul Stăn­cescu a fost împiedicat să-i dea o scrisoare lui Grobaciov în timpul vizitei pe care acesta a făcut-o în România. În ciuda hăr­ţu­ielilor şi şicanelor, inginerul Stăn­cescu e un om perseverent, care continuă să nu se teamă. Tocmai a ajuns în Occident un nou document semnat de el, un nou bilanţ al situaţiei în care se află România, document din care vă invităm să ascultaţi ample fragmente. Citeşte Emil Hurezeaznu.


INSERT N. STÂNCESCU (E. HUREZEANU):
Opiniile inginerului Nicu Stăncescu privind situaţia actuală din România şi necesitatea reformelor - fragmente dintr-un text redactat în România.

Narator - Încă din 1972 m-am adresat în scris pre­şedintelui Ceauşescu cerându-i să discutăm măsuri eficiente pentru redresarea economiei naţionale. În 1979 i-am scris din  nou arătându-i că, din punct de vedere al principalului indicator economic - veni­tul naţional -, România se situa alături de Albania pe ultimul loc al tabloului comparativ din Europa.

I-am cerut totodată să aprobe constituirea unui colectiv de specialişti care să propună măsuri menite să redreseze economia ţării. În anii din urmă am făcut şi alte propuneri conducerii ţării, de îm­bu­nă­tăţire a activităţii economice. Intervenţiile au constat nu doar din scrisori adresate personal preşedintelui Nicolae Ceauşescu, ci şi din luări de poziţie în şedinţe de partid şi producţie. În scrisori şi memorii trimise unor publicaţii centrale. Preşedintele Ceauşescu nu mi-a răspuns niciodată direct, cu toate că l-am solicitat şi ca om de ştiinţă, deoarece deţine două titluri  de doctor în economie obţinute la Bucureşti. În schimb, s-a ocupat de mine personal - şi deloc de problemele ridicate de mine - tot soiul de funcţionari de partid şi de stat, în general nepregătiţi pentru o discuţie de profil.

S-au luat împotriva mea şi măsuri de pedepsire. Sunt prea multe acestea şi deci daţi-mi voie să nu-mi amintesc acum despre ele. Pot însă să amintesc aici de o încălcare flagrantă a legii de către Procuratura Gene­rală şi Securitate: la un moment dat am fost invitat de Procuratura Generală să depun ca martor într-o cauză fictivă. Acolo m-a luat în primire un securist, care m-a bătut în faţa unui colonel procuror militar. Mi-au pus cătuşe şi m-au închis într-o celulă la securitate. Acolo, alte bătăi şi insulte, umilinţe şi ingerinţe de tot felul în detenţie şi după.

Multă vreme am făcut propuneri şi m-am agitat în toate părţile, doar în direcţia unor reforme economice. Am plecat de la convingerea că trebuie început cu reforma de structură în industrie, agricultură, fără să exclud însă şi necesitatea unor reforme în domeniul politic, social, spiritual şi juridic. Acum cred că toate domeniile vieţii publice trebuie analizate şi reformate. Sunt convins că specialiştii ţării au deja formulate propuneri de reforme şi aşteaptă doar momentul prielnic pentru a le exprima şi pune în practică.

A sosit şi la noi momentul "restructurării". Voi expune în continuare câteva opinii despre necesitatea restructurării politice.
Formula guvernării unui singur partid s-a dove­dit pretutindeni a fi generatoare de foarte multe neajunsuri. Procedeul instalării în funcţii de răspundere prin decret şi decizie politică şi administrativă, şi nu pe baza unei alegeri, pornindu-se de la calităţile oamenilor în cauză, a generat incompetenţă şi impostură. S-a format astfel un aparat numeros, destinat să controleze activitatea în toate domeniile, şi din acest aparat n-au lipsit reprezentanţii organelor de represiune. Aceştia sunt protejaţi de legi speciale şi se bucură de avantaje şi privilegii nelimitate.

La celălalt capăt al spectrului social se găsesc cei mulţi, aşa-zişii oameni ai muncii, care constituie de fapt forţa vie a societăţii. Încă de la începutul guvernării partidului unic s-a instaurat o sciziune importantă între conducători şi conduşi, o astfel de guvernare are un caracter totalitar, fiind mereu în contradicţie cu aspiraţiile celor mulţi. În timpul guvernării partidului unic, contradicţiile s-au înmulţit şi au crescut în mod vertiginos, s-au elaborat legi de constrângere, s-au proliferat abuzuri de putere la toate  nivelurile, ajungându-se la o criză generală a sistemului politic, economic, social, în care apatia şi indiferenţa maselor are o pondere importantă.

Ţara noastră se găseşte de mai mulţi ani într-o astfel de criză generală. Nervo­zi­tatea se intensifică pe zi ce trece în ambele tabere - a conducătorilor şi a conduşilor -, deruta şi nesi­guranţa zilei de mâine au devenit atotstăpânitoare. Conducerea politică a României încearcă, cu paliative, să redreseze situaţia, dar toate aceste încercări eşuează. Masele şi-au pierdut încrederea în partidul unic. Membrii de rând ai acestuia fac numai act de prezenţă la şedinţele lunare. Consider că ieşirea din această situaţie se poate face numai şi numai pe poarta care duce direct la sistemul politic pluripartit, pentru că legitimitate capătă doar un sistem acceptat şi sprijinit de mase. La noi, această trecere trebuie să se facă treptat, pornindu-se de la premisa absolut esenţială a dialogului sincer al puterii cu masele.

După reformarea sistemului politic se va schimba desigur şi aspectul instituţiilor sociale, de cultură şi artă. Atât aici, cât şi în mişcarea reformistă în general, un rol determinant revine intelectualilor care trebuie să-şi reamintească neapărat că înaintaşii noştri şi-au câştigat dreptul de a-şi spune răspicat cuvântul şi, când a fost nevoie, şi-au păstrat cu sânge acest drept. Sentimentul acesta al dreptului politic fundamental de a-ţi spune cuvântul în stat trebuie adus în prim-pla­nul activităţii sociale, conştientizat şi aplicat pretutindeni. Intelectualii ţării sunt primii care ştiu că azi în România, profilul etic al personalităţii umane este distorsionat şi foarte deteriorat. Intelectualilor şi instituţiilor intelectuale ale ţării le revine astfel un rol esenţial pentru schimbarea acestei grave situaţii. Democraţia ne este necesară ca aerul, libertatea ca pâinea şi reforma ca focul. Intelectualii români cunosc bine aceste lucruri şi trebuie să acţioneze.
Se discută mult în lume, în Europa şi în ţările răsăritene ale continentului nostru despre drepturile omlui. Şi ţara noastră are o constituţie în care sunt incluse prevederi privind drepturi şi obligaţii ale omului. România a aderat şi la convenţii sau tratate internaţionale care reglementează drepturile fundamentale ale omului. Din păcate, în ţara noastră, multe dintre drepturile omului fie că nu sunt respectate, fie că sunt amputate. Să dau câteva exemple.

Dreptul la întrunire. Am propus la un moment dat ca una din scrisorile mele deschise să fie citită la Tribuna  Democraţiei - o întrunire de partid autorizată. Mi s-a spus că, dacă insist, voi fi acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste.

Dreptul la asociere. Te asociezi adică doar dacă primeşti  aprobarea. Dacă doi sau mai  mulţi oponenţi se întâlnesc riscă să fie arestaţi imediat. Dreptul la petiţionare. El este asigurat de Constituţie, dar, dacă este vorba despre o problemă reală, mai "delicată", cum se spune, nu mai aştepta răspunsul, pentru că el sau nu vine niciodată sau ţi-l aduce Securitatea cu consecinţele de rigoare. Secretul şi libera circulaţie a corespondenţei. Corespondenţa mea este citită şi verificată de mulţi ani, iar corespondenţa în străinătate este oprită în ambele sensuri.

Dreptul la muncă. Şi el este asigurat, dar numai când ai un loc de muncă şi nu deranjezi pe nimeni. Dreptul la opinie, dreptul la călătorie, dreptul la informaţie, dreptul la emigrare, dreptul la contracte, inclusiv cu străinii şi multe altele nu se respectă. Dacă stau bine şi mă gândesc, constat că eu ca cetăţean român nu am nici un drept la  care să am dreptul. În aceste condiţii consider că preocuparea organului specializat al ONU în ce priveşte încălcarea drepturilor omului în România este mai mult decât necesară şi oportună. Aştept să am o convorbire cu referenţii ONU respectivi.

Trec acum la problema aşa-zisei sistematizări te­ritoriale. Mă interesează cu atât mai mult cu cât profesia mea este de inginer constructor, specialitatea hidrotehnică. Acţiunea este fără precedent şi este condusă direct de preşedintele Republicii, cunoscut şi sub numele de "arhitectul României". Lucrurile se desfăşoară simplu. Proiectantul execută un proiect ca urmare a unei comenzi. În cazul de faţă, el a pri­mit comanda să dezafecteze peste jumătate din satele României. Comisia de avizare - şi ea subordonată statului comanditar, constată că s-a respectat comanda şi a trimis proiectul la executant. Nimeni nu trece peste hotărârea şefului suprem. Un simplu calcul economic ne arată că măsura este total ineficientă şi deci, inginereşte, soluţia ar trebui imediat abandonată. Vrem să modernizăm satele? Foarte bine. Este o necesitate împărtăşită de noi toţi, dar ea trebuie abordată raţional, la nivelul omului calificat. Modernizarea ar trebui să afecteze mai întâi două-trei centre de comună, dotate cu tot ceea ce implică noţiunea de "modern". În fiecare judeţ.

S-ar crea astfel centre de atracţie pentru unii săteni şi ei, eventual, ar consimţi să-şi mute gospodăria din satul propus pentru dezafectare. Acţiunea  ar trebui însă programată pe termen foarte lung. Asta şi pentru că în România au fost începute mii de lucrări de mulţi ani şi ele nu se mai pot termina din lipsă de materiale şi mijloace de construcţii.
Această măsură trebuie deci imediat revizuită.
Am fost întrebat de mai multe ori şi de con­cetăţeni şi de ziariştii străini dacă, după atâtea încercări nereuşite şi persecuţii, n-aş intenţiona să părăsesc ţara. În nici un caz. Locul meu este aici, pentru că principiul meu este "Ubi Patria, ibi bene". Aş dori bineînţeles să iau legătura cu oamenii de ştiinţă străini din specialitatea mea - hidrotehnică - cu care am conclucrat multă vreme. De asemenea, aş dori să mă întâlnesc cu românii pripăşiţi pe alte meleaguri, să-i îndemn la unire-n cuget şi simţiri, şi să le spun că noi, cei de-aici, ne-am bucura nespus să-i ştim că trăiesc acolo în înţelegere şi pace unii cu alţii şi că solidaritatea cu cel de-acasă înfloreşte.

Se vorbeşte mult în ultimul timp despre interesul sporit al străinilor din Est şi din Vest pentru pro­ble­mele reale ale României. Din punct de vedere oficial românesc, acest interes este calificat drept amestec în treburile interne. Nu mă alătur acestui tip de reacţie. Cel care îmi arată că am greşit, să-mi demonstreze şi eu îl consider prieten, chiar un prieten foarte bun. Duşman este acela care vede că eşti în pericol şi te lasă să cazi în prăpastie. Acest lucru ar trebui cunoscut de toată lumea, de la vlădică până la opincă. Eu consider că problemele din ţara noastră sunt ale noastre, noi le dăm naştere şi tot noi trebuie să le rezolvăm. Dacă un vecin din casa europeană sau din afara ei doreşte să-mi dea o mână de ajutor, n-o să fac greşeala să-l refuz. Ideea casei europene este măreaţă şi oportună.

Ţările Europei nu pot decât să câştige dintr-o asemenea comuniune care promvează pacea, prietenia, dezvoltarea. Sprijin o astfel de idee. Dar ca să avem o casă bună trebuie să renunţăm la vanitate, izolare sau la manifestarea unui naţionalism exacerbat. În acelaşi timp trebuie să promovăm cu fermitate valorile democraţiei, cu întreg pachetul său de acţiuni şi opţiuni. În acest context, daţi-mi voie să spun că eu aş fi permis, chiar şi în condiţiile actuale, echipei maghiare de televiziune să traverseze România, în drum spre Moldova Sovietică, iar ambasadorului Marii Britanii nu i-aş fi barat drumul la Cluj. Perso­nal îl invit pe excelenţa sa ambasadorul Marii  Britanii să mă viziteze la Bucureşti, la locuinţa mea din Bulevardul Dacia nr. 5, unde sper ca autorităţile să nu-i mai facă greutăţi. Poporul nostru este sensibil la manifestările de prietenie, ne bucurăm mult când un cetăţean străin, de rând sau şef de stat, ne întreabă de sănătate şi este preocupat de problemele noastre. Avem nevoie unii de alţii şi trebuie să ne înţelegem.
Semnează: ing. Nicu Stăncescu, Bucureşti, la 13 aprilie 1989.
Radio Europa Liberă (München) - Raport al Secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca