Honecker, primul din "banda celor patru", a căzut

În toate ţările comuniste din Europa, trecerea iniţiată de pe­restroika lui Gorbaciov s-a făcut prin "revoluţii de catifea". Cu o singură excepţie, România, unde a fost o "revoluţie sângeroasă". "Există o serie de teorii care prevăd căderea iminentă a capitalismului şi ine­vi­ta­bila apariţie a socialismului - ob­ser­va despre acestea politologul Ral­ph Dahrendorf (1990) -, dar astăzi ştim că toate sunt greşite. Nu avem teorii care să ne ajute să rea­lizăm sau măcar să înţelegem, tranziţia de la socialism la societatea deschisă".

În vara lui 1989, reformele iniţiate de Moscova se loveau de rezistenţa "bandei celor patru": Honecker, Jivkov, Jakes şi Ceau­şescu. Primul dintre ei a căzut în 18 octombrie 1989.
Reproducem în cele ce urmea­ză comentariul politologului Stelian Tănase din cartea "Istoria căderii regimurilor comuniste" (ediţia a II-a), Editura Humanitas, Bucu­reşti, 2009, pp. 218- 222 , cu menţiunea că selecţia şi subtitlurile textului ne aparţin. (Lavinia Betea)

---

Într-o întâlnire la vârf cu Gorbaciov (6 octombrie 1989 - n.r.), Honecker îi descrie acestuia un tablou strălucitor al realităţilor ţării: "În 40 de ani de muncă eroică, de lupte pline de succes pentru ridicarea republicii noastre socialiste şi binele poporului..." În acest timp, afară, în stradă, mulţimile îi cer demisia, scandează lozinci împotriva regimului. Sunetul pătrundea în încăperea unde Honecker îşi expunea "viziunea sa luminoasă".


GORBACIOV ÎNTRE ARAFAT ŞI CEAUŞESCU
Era contrastul cel mai radical, dez­minţirea cea mai concretă. Honecker pier­­duse contactul cu realitatea, trăia în ­trecutul Războiului Rece. Gorbaciov răs­punde sec: "Cred că există pe­ri­cole nu­mai pentru cei ce nu sunt stă­pâ­ni pe situaţie, care nu reacţionează la via­ţă." Lui Honecker personal îi spu­ne: "Cei care întârzie sunt pedepsiţi de via­ţa însăşi." Honecker nu şi-a pierdut sim­­ţul umorului. Va mai rezista lu pu­te­re 10 zile, iar zidul inexpugnabil al Ber­linului va mai rezista 30 de zile. La di­neul festiv, Gorbaciov a fost aşezat de protocolul est-german între Yasser Ara­fat, liderul palestinian, şi Nicolae Ce­auşescu.

Va fi ultima şicană. Cum pleacă Gorbaciov, demons­tra­ţiile de pro­test iau o mare am­ploa­re la Berlin, Leip­­zig, Dresda, Jena, Potsdam. (...) La 16 octombrie, 100.000 de de­mon­­stran­ţi se înregistrează numai la Leip­zig. Biroul politic se întruneşte şi de­li­be­rează 2 zile. Honecker susţine: "To­tul se va prăbuşi dacă cedăm un pas!" Cei­lalţi membri sunt de părere că de­mons­traţiile nu mai pot fi ignorate. Tru­pele sovietice (380.000) de pe teri­to­riul RDG - se ştia - nu vor interveni ca în 1953. Honecker încearcă să câştige timp. Demonstraţiile cresc zilnic în am­ploare. Exodul spre RFG se ampli­fică. (...)


CONSPIRATORII
În cercurile puterii, autoritatea lui Honecker se clatină.
Lipsit de sprijinul Kremlinului, el devine ţinta diferitelor combinaţii de culise. Atitudinea lui Gorbaciov faţă de Honecker şi politica sa conservatoare a fost exact percepută în week-end-ul petrecut cu liderii de la Kremlin. Era limpede că Honecker nu avea sprijinul lui Gorbaciov într-o ţară în care regimul depindea exclusiv, militar şi politic, de bunăvoinţa URSS.

Printre complotişti se află Egon Krenz, cel mai tânăr membru al Biroului Politic, de mai mulţi ani prezumtiv succesor al lui Honecker. Altul este Günter Schambowski, şeful organizaţiei de partid din Berlinul de Est. Lor li se alătură, surprinzător, Erich Mielke, ministru de Interne, mai bătrân decât Erich Honecker. Liderul sindicatelor oficiale, Harry Tisch, este şi el în complot. El este mesagerul grupului care se opune lui Honecker, când face o vizită oficială la Moscova (16 octombrie) unde îl previne pe Gorbaciov despre pregătiri.
În complot este atras şi prim-ministrul Willy Stoph. Ca şef al Guvernului, el servea uneori de "vinovat" de ocazie, când Honecker trebuia să dea vina pe cineva pentru greşelile regimului. Partidul nu era vinovat niciodată. Willy Stoph observase răceala, dacă nu osti­litatea lui Gorbaciov, faţă de politica RDG. Avea destule informaţii de la Moscova, care îi spuneau că zilele lui Honeker sunt numărate. Un alt contestatar din interiorul partidului este Hans Modrow, şeful de partid al Dresdei. El nu este membru al Biroului Politic şi nici în bune relaţii cu Egon Krenz, care îl percepe ca pe un rival la conducerea supremă. De altfel, nici nu este iniţiat în conspiraţie.

Alt contestatar este Markus Wolf, prieten cu Hans Modrow. Fost şef al serviciilor secrete est-germane, retras din 1987. El este autorul unei cărţi apărute în 1989 în URSS şi RFG, în care susţine perestroika. Markus Wolf participă chiar la manifestaţiile de protest din septembrie-octombrie, unde se adre­sează mulţimii. Modrow şi Wolf nu participă la complotul din Biroul Politic, deşi probabil sunt la curent. Willy Stoph, prim-ministrul, este cel care, în şedinţa Biroului Politic de la 18 octombrie, cere demisia lui Erich Honecker. Majoritatea celor 26 de membri votează împotriva lui Honecker. Pentru a da impresia că a plecat de bunăvoie, Honecker este de acord să îşi dea demisia, pentru a nu fi umilit cu o demitere. Era de 18 ani stăpânul absolul al Germaniei comuniste.

Cădea de la putere în împrejurări ase­mă­nătoare cu acelea în care luase puterea în 1971, un complot în Biroul Politic. O dată cu el demi­sionează Günther Mittag, şeful eco­no­miei şi Joachim Hermann, şeful propagandei.


KRENZ XIAOPING
Locul lui Honecker este luat de protejatul acestuia, Egon Krenz (52 de ani), un dur, despre care puţini cred că va face reforme. Se remarcase în iunie, când, la Beijing, a salutat represiunea din Piaţa Tien An Men. Porecla căpătată cu acel prilej: "Krenz Xiaoping".

Se pune bineînţeles chestiunea amestecului URSS în înlăturarea lui Honecker şi a fidelilor lui. Gorbaciov, Şevardnadze, Ghenadi Gherasimov au declarat că URSS nu se va amesteca în afacerile interne ale statelor din blocul sovietic. O asemenea intervenţie ar fi adus mari prejuducii noii politici a Kremli­nului.

Honecker a afirmat mai târziu că totul a fost condus de la Kremlin. La fel cum se procedase în 1971 la înlăturarea lui Walter Ulbricht. Când Ulbricht s-a opus politicii răsăritene lansate de Willy Brandt, pe care URSS o vedea favorabil, Honecker a fost instalat şef al partidului, la ce­rerea lui Brejnev. Ulbricht nu voia să colaboreze şi a fost înlocuit. Acelaşi scenariu s-a consumat şi în octombrie 1989, susţine Honecker.

După acest scenariu, o facţiune pro reforme, susţinută din afară (citeşte URSS), ar fi decis înlăturarea lui Honecker, devenit prea independent şi incomod, întrucât relaţiile privilegiate URSS - Germania Federale. Într-o variantă, demiterea nu s-ar fi făcut chiar la ce­rerea Bonnului. Oricum, Honecker i-a acuzat pe sovietici că l-au trădat. Mai probabil este că liderul est-german a căzut în dizgraţia stăpânilor său de la Moscova. Asta i-a adus căderea, chiar dacă Kremlinul nu a conspirat pentru a-l înlătura.

Retragerea sprijinului sovietic a dat curaj altor pretendenţi. Numai în acest sens căderea lui Honecker se datorea­ză Moscovei. Gorbaciov nu îl simpatiza pe Krenz, prea multă vreme protejatul lui Honecker, compromis de rolul jucat în măsurile luate la zidul Berlinului împotriva celor care au încercat să treacă în Occident.

Înlocuirea lui Honecker cu Egon Krenz era pentru Gorbaciov o jumătate de măsură. Helmuth Kohl îşi aminteşte: "După nici o oră a telefonat Gorbaciov (...). I-am povestit că tocmai am vorbit cu Krenz. «Şi ce a spus acesta?» a vut să ştie Gorbaciov. I-am răspuns: «Krenz vrea reforme, dar vrea să meargă cu RDG pe un drum propriu, aşadar nu pe cel al Poloniei, Ungariei sau al Uniunii Sovietice». Cum secretarul general sovietic tăcea, am ştiut că Egon Krenz nu era omul lui".