Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Liderii occidentali priveau ţintă spre Europa de Est în toamna anului 1989 şi, în calitate de ministru de Externe al Italiei, nici Gianni de Michelis nu putea rămâne indiferent la turnura pe care o luau evenimentele din blocul socialist. Totul începuse să se precipite şi era necesară o reacţie rapidă din partea puterilor occidentale. Reacţie pe care Vestul nu prea ştia cum să o formuleze, fiind pus faţă-n faţă cu o prăbuşire nu doar rapidă, ci şi sigură a vechii ordini mondiale.
"O spun foarte clar - nu a existat nici un semn. De acord, dacă te uiţi la presă, în primul semestru al lui 1989 existau referinţe la discuţii în Vest, în NATO, despre poziţionarea în Germania a unor rachete americane, despre refuzul germanilor... Am început să înţelegem că ceva se întâmplă abia în iunie 1989, în urma evoluţiilor din Polonia şi apoi după picnicul paneuropean.
Totul s-a petrecut însă foarte repede, între iunie şi noiembrie. Nu doar că nu a fost nici o conspiraţie, cum s-a mai spus, ba chiar pot spune că nu eram deloc pregătiţi", ne-a relatat de Michelis, aflat pentru câteva zile în România cu ocazia unui eveniment organizat de Institutul Aspen. Despre evenimentele petrecute acum 20 de ani, fostul ministru de Externe al Italiei îşi aminteşte foarte clar tensiunea care pusese stăpânire pe liderii occidentali după căderea Zidului Berlinului. Erau conştienţi că iau parte la momente de răscruce, dar, remarcă de Michelis, nu au înţeles tocmai "miezul" evenimentelor şi nu şi-au dat seama ce trebuie făcut.
Din punct de vedere al deciziei politice, unul dintre momentele-cheie din acea perioadă a fost la câteva zile după căderea Zidului. Iar Gianni de Michelis a luat parte la cele întâmplate atunci. "La scurt timp după căderea Zidului, la 18 noiembrie 1989, a avut loc un summit extraordinar al Comunităţii Europene, solicitat de Franţa, de preşedintele François Mitterrand, a cărui ţară deţinea preşedinţia semestrială. Summit-ul a avut loc la Paris şi pe ordinea de zi figura o singură problemă - cum să se reacţioneze şi ce e de făcut în faţa schimbării istorice şi neaşteptate care se produsese.
Evident, discuţia era centrată în jurul perspectivei reunificării Germaniei. Cancelarul Helmut Kohl solicita un semn pozitiv din partea Europei în favoarea unificării. Majoritatea liderilor, inclusiv Margaret Thatcher şi François Mitterrand, aveau o atitudine foarte prudentă, la modul... «Hai să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă». Discuţiile de atunci au fost foarte vii într-un summit foarte scurt: după-amiază, cină, conferinţă de presă, totul în câteva ore, şi erau 3.000 de jurnalişti aşteptând concluziile summit-ului.
Dar liderii - şefii de stat şi de guvern- nu au reuşit să se pună de acord la cină, să obţină o concluzie comună. Aşa că a avut loc o altă cină, după aceea, foarte confuză. Ca să înţeleagă toată lumea procedura, trebuie să spun că la cina oficială au loc, de fapt, două întâlniri: pe de o parte sunt şefii de stat şi de guvern şi de cealaltă parte, separat, sunt miniştrii de Externe. Apoi a avut loc o cină comună cu toată lumea, vreo 30 de persoane. Foarte confuze discuţii. Îmi amintesc că intervenţia decisivă a fost a Italiei, a premierului Giulio Andreotti.
El însuşi era la fel de prudent, poate chiar mai prudent decât ceilalţi. Cu două luni înainte, fusese protagonistul unui incident, când spusese "Iubesc Germania atât de mult, încât prefer să existe două Germanii". Dar la acel summit a afirmat că ar fi o greşeală ca Europa să nu transmită un mesaj de susţinere faţă de o Germanie unită. A propus o formulă pentru comunicatul final şi a avut o contribuţie decisivă la încheierea cu succes a reuniunii.
Astfel, s-a putut ieşi la conferinţa de presă, unde s-a spus că Europa salută posibilitatea ca Germania să se reunifice. Îmi amintesc că în acele zile, nici măcar Köhl nu avea o idee foarte clară privind planificarea unificării. Abia în februarie 1990 s-a decis accelerarea procedurilor în aşa fel încât unificarea să fie făcută înainte de împlinirea unui an de la căderea zidului. Un rol important l-a avut Gorbaciov, care a acceptat totul fără a crea probleme", ne-a povestit de Michelis.
La mai puţin de o lună de la summit-ul extraordinar de la Paris, în România începea Revoluţia. "Totul s-a întâmplat foarte repede în acea perioadă- Zidul a căzut în noiembrie, Ceauşescu, în decembrie... au fost cam cinci săptămâni de nebunie", îşi aminteşte fostul ministru italian, completând că "era clar, atunci când a început schimbarea şi zidul a căzut, că foarte curând se va schimba şi situaţia din România".
Ce se cunoştea în Italia despre Ceauşescu şi România anului 1989? Cam totul, ne asigură Gianni de Michelis. Se ştia că regimul său era cel mai dur din întregul bloc comunist. Cu toate acestea, la nivel politic, la Roma existau sentimente amestecate în ceea ce-l privea pe liderul de la Bucureşti. "Ceauşescu încă era considerat cel mai antisovietic lider din zonă. Persistau amintirile despre momentul invadării Cehoslovaciei, când el fusese singurul care condamnase acel act", spune fostul şef al diplomaţiei de la Roma.
În aceste condiţii, nimeni nu ştia, de fapt, cum se vor schimba lucrurile. "Exista întrebarea dacă trecerea va fi la fel de «blândă» în România precum a fost în Germania, Bulgaria, Cehoslovacia şi Polonia. Până la urmă, schimbarea a fost foarte violentă şi, în acelaşi timp, a fost făcută din interior, de Securitate. Ei l-au doborât pe Ceauşescu pentru a se salva pe ei înşişi. La nivel oficial, de dragul evoluţiei, e mai bine să nu se ştie exact ce s-a întâmplat", este ipoteza lui de Michelis.
Italianul spune că el a fost primul-ministru străin care a venit în România după Revoluţie, în ianuarie 1990. "Am venit la Bucureşti aproape imediat după prăbuşirea fostului regim. Ieri (9 septembrie, ziua desfăşurării conferinţei Institutului Aspen România, la Bucureşti - n.r.) chiar m-am întâlnit cu omologul meu de la acea vreme, domnul Sergiu Celac. Era ministrul de Externe în Frontul Democraţiei pentru Salvare Naţională. Îl uitasem, iar ieri a venit la mine şi ne-am reamintit unul de celălalt." De altfel, despre vizita de atunci nu are multe amintiri. "Ce ştiu exact este că Bucureştiul era plin de semne de la gloanţe. Era încă Bucureştiul lui Ceauşescu. Iar scopul nostru era să facem tot posibilul ca situaţia din România să se îmbunătăţească, să poată susţine o tranziţie foarte dificilă."
O tranziţie care s-a dovedit mult mai grea decât în Polonia, în Cehia sau în Ungaria. "Pentru că revoluţia a fost din interiorul regimului, crearea unui nou sistem politic urma să ia ceva timp. Cred că principalul merit este al lui Ion Iliescu, pentru că a făcut posibilă o tranziţie de succes către democraţie, în ciuda tuturor dificultăţilor şi problemelor economice. A fost un factor solid care să coordoneze tranziţia, deşi era un om din regimul precedent.
Pe de altă parte, după un regim ca cel al lui Ceauşescu, toţi cei capabili să conducă nu puteau veni decât din interiorul fostului regim. Alţii nu existau, nimeni altcineva nu ştia să conducă un sat, o economie." Gianni de Michelis este de părere că, 20 de ani mai târziu, se poate spune că modelul românesc al tranziţiei a fost mai de succes decât în alte ţări şi dă exemplul Poloniei, unde, spune el, "în acest moment, vedem că nu mai există stânga politică. Panorama politică este foarte instabilă unde, de o parte, sunt fraţii Kaczinsky şi, pe de altă parte, centrul-dreapta."
Trecerea a două decenii de la toamna lui 1989 este, pentru fostul ministru italian, un moment de bilanţ unde nimeni nu iese pe plus. Asta pentru că, aşa cum a spus încă de la începutul discuţiei, liderii acelui moment nu au avut suficientă luciditate pentru a gestiona corect răscrucea. "La acea vreme, nu am înţeles două lucruri. Unu- când vechea lume se prăbuşeşte, o alta trebuie construită în loc; o altă ordine a lumii, un alt echilibru, o nouă infrastructură a lumii. Iar trecerea tuturor la un regim democrat nu a fost automată, cum am crezut pe atunci. Şi, în nici un caz, nu a fost ireversibilă. În ceea ce priveşte economia de piaţă, erau necesare reguli noi. Ce am făcut noi a fost să folosim tot mecanismele din perioada Reagan şi Thatcher. Mecanisme care au fost bune pentru vechea ordine, cea de dinainte de 1989, dar nu pentru anii care au urmat. Din acest motiv, în 20 de ani am fost forţaţi să descoperim ce nu am înţeles, iar lecţiile au fost foarte dure", spune Gianni de Michelis.
Citește pe Antena3.ro
