Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultima oară l-am întâlnit pe Ceauşescu la 4 decembrie 1989 la Moscova. În clădirea de recepţie de pe Colinele lui Lenin s-au adunat la îndemnul meu reprezentanţii de frunte ai statelor din Pactul de la Varşovia. I-am informat amănunţit despre tratativele mele cu preşedintele Bush, care avuseseră loc la 2 şi 3 decembrie pe insula Malta. Relatarea mea a fost primită pozitiv şi s-a afirmat chiar dorinţa unei transformări fundamentale a pactului nostru, a trecerii de la un bloc politico-militar la un pact preponderent politic.
Componenţa participanţilor la această întrunire oglindea schimbările furtunoase care avuseseră loc în ţările Europei de Est. Printre participanţi se aflau numeroase figuri noi. Printre aceştia se numărau Petăr Mladenov, care devenise atunci noul preşedinte al consiliului de stat bulgar, ca şi conducătorii Hans Modrow (RDG), Miklos Nemeth (Ungaria), Tadeusz Mazowiecki (Polonia) şi Ladislaw Adamec (Cehoslovacia).
Imediat după încheierea convorbirilor am stat de vorbă cu Ceauşescu. Mi-a făcut o impresie ciudată: strălu-cire în ochi, o oarecare furie şi totodată o stranie intimidare şi reţinere. Era vizibil că se temea de desfăşurările din anii următori. Mi-a cerut părerea în legătură cu viitorul ţărilor noastre.
I-am explicat că procesul de evoluţie în care ne găseam în acel moment avea, în ciuda tuturor contradicţiilor şi durerilor, un caracter democratic evident, astfel încât chiar şi numai pentru asta nu exista nici un motiv să ne temem de prăbuşirea sau de sfârşitul socialismului.
Din nou Ceauşescu a propus să se convoace o consfătuire a partidelor comuniste. "Avem nevoie de răspunsuri noi la întrebări noi", era el de părere. "Oamenii se întreabă de ce se întrunesc liberalii, conservatorii, social-democraţii şi tocmai comuniştii nu, chiar dacă nu ar veni toţi. Chiar dacă nu ar mai fi decât puţini, se impune ca, precum Lenin în 1903, să ridicăm din nou stindardul revoluţiei şi al socialismului." Răspunsul meu a fost scurt: "Nicolae, ceea ce se impune să facem acum este tocmai ce facem în cadrul perestroikăi."
Răspunsul acesta a părut să-l surprindă. "Da", a spus el agitat şi bâlbâindu-se, "ea contribuie mult la imaginea socialismului, dar are părţi bune şi mai puţin bune.
O perfecţionare şi înnoire a societăţii este necesară, totuşi evenimentele din unele ţări ale Europei de Est reprezintă o ameninţare pentru socialism, pentru soarta partidelor comuniste, iar urmările pot atârna deosebit de greu în balanţă". A continuat: "Uniunea Sovietică ar trebui..." Priveam neabătut în ochii interlocutorului meu. Ceauşescu a simţit asta, s-a oprit o clipă, apoi a continuat: "...desigur nu cu mijloace militare, ci prin elaborarea unei noi orientări, să-şi valorifice influenţa. Ar trebui să ne gândim serios cum trebuie procedat în unele ţări socialiste."
Atunci i-am declarat interlocutorului meu fără multe ocolişuri: "Ştii, tovarăşe Ceauşescu, bineînţeles că putem să ne întrebăm cum să procedăm, dar ne întrebăm şi din ce motive am rămas atâta timp inactivi ori am procedat exact pe dos de cum se cerea de destulă vreme. Cine i-a împiedicat pe Honecker sau pe Jakes ca, la un nivel de viaţă relativ ridicat şi la o stabilitate evidentă în ţările lor, să iniţieze acele procese de democratizare care ar fi răspuns aşteptărilor societăţii? De mai multe ori am vorbit prieteneşte cu Honecker: - Nu rata dezvoltarea care se coace la voi.-, dar Honecker s-a sustras unei discuţii deschise. Îmi pot imagina cum dumneata, Nicolae, în întâlnirile cu el, m-aţi atacat, cum aţi batjocorit perestroika. Vă recunosc dreptul la o părere proprie. Dar cât de mult timp aţi pierdut în mod inutil prin asta! Peste tot se ridică multe probleme din cauza amânărilor, întârzierilor, şi la noi în URSS."
Ceauşescu abia dacă avea ce să riposteze la asta. A declarat numai că Honecker şi cu el nu m-au criticat, ci doar au schimbat opinii între ei. Apoi şi-a exprimat părerea de rău asupra felului cum a fost tratat Honecker.
Toată ziua Ceauşescu a rămas extrem de tensionat şi, ca întotdeauna când era agitat, vorbea cu dificultate. Nu se putea să nu i se observe bâlbâiala. Îi venea greu să-şi ducă frazele până la capăt; faţa i se schimonosea.
Cu puţin timp înainte de încheierea discuţiei, Ceauşescu m-a întrebat: "Îţi place să vânezi?" I-am răspuns că nici nu mai ştiam ce înseamnă asta. "Atunci ar trebui să vii la noi. Vino să mergem împreună la vânătoare, avem cele mai bune condiţii pentru asta", a spus el, abia zâmbind. Voia el oare să demonstreze prin asta încredere în viitor, voia oare să arate că poziţia lui în ţară era stabilă? Două săptămâni şi jumătate mai târziu s-a ajuns în România la evenimente tragice. Declaraţiile lui despre impresionanta stabilitate a statului român, relatările lui despre rezultate excepţionale toate astea se adresau unei publicităţi care nu avea nici o legătură cu adevărata stare a lucrurilor. Dar Ceauşescu personal simţea desigur ce îl ameninţa şi recunoştea că doar cu greu va putea să fie iertat. Până şi persoane din imediata sa apropiere nu puteau să nu vadă dezastrul iminent. Spaţiul lor de decizie era înspăimântător de redus: să se predea de bună voie noii puteri, ori să rişte totul şi să pună să se tragă asupra demonstranţilor, asupra poporului? Să încerce să se dea la fund, să fugă pe undeva? Prima cale ar fi pretins curaj; către cea de-a doua îi împingea frica şi un orgoliu paralizant.
La 22 decembrie 1989 regimul Ceauşescu, care a dăinuit în România un sfert de secol, a fost răsturnat de populaţie. Armata i-a sprijinit pe cetăţeni. La 25 decembrie, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi, conform sentinţei unui tribunal excepţional, pentru crimă împotriva poporului român. Venise sfârşitul, şi într-un anume sens acest lucru poate fi considerat amar şi tragic nu numai pentru Ceauşescu, ci şi pentru poporul care, prin suferinţe de decenii, a dus la aceste evenimente. Pentru mine în orice caz răzbunarea, şi tot ce provine din această motivaţie josnică, este inacceptabilă; urăsc răfuielile violente, mai ales când degenerează într-o baie de sânge. Dar cum Ceauşescu a dat ordin să se tragă asupra propriului său popor, nu poate fi criticată nici poziţia acelora care au luat asupra lor să-i decidă soarta.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu
Citește pe Antena3.ro
