Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1989, ministru al Turismului era Ion Stănescu. Îşi începuse mandatul în octombrie 1984, după ce anterior deţinuse alte funcţii importante: prim-secretar al Comitetului regional de Partid Oltenia (1964-1967), preşedinte al Consiliului Securităţii Statului (1968-1972), ministru de Interne (1972-1973), preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Dâmboviţa (1974-1977). Înainte de a ajunge la Turism ocupase funcţia de şef al Departamentului pentru Construcţii în Străinătate.
Domnul Ion Stănescu a avut amabilitatea să ne vorbească despre starea turismului în 1989, fiind cel mai în măsură să ofere o imagine a sectorului, având în vedere perioada în care a fost ministru. Acum 20 de ani, atât "oamenii muncii", cât şi străinii îşi petreceau concediile în România prin intermediul agenţiilor turistice de stat.
Cea mai importantă dintre acestea era "centrala" ONT (Organizaţia Naţională a Turismului, n.r.) Litoral, care avea ca misiune repartizarea turiştilor în staţiunile de la malul Mării Negre. Urma apoi "centrala" de la Braşov, care se ocupa cu turismul montan. La nivelul fiecărui judeţ existau oficii judeţene de turism (OJT-uri), iar excursiile în străinătate cădeau în sarcina ONT Carpaţi, cu sediul în Bucureşti.
GRUPURI GOSPODĂREŞTI ÎN TURISM
Pe lângă instituţiile care îi repartizau pe turişti în staţiuni, ministerul avea în subordine şi unele unităţi care asigurau infrastructura. Spre exemplu, de buna desfăşurare a transportului se ocupa Întreprinderea de Transporturi Turistice Auto (ITTA), care avea autocare şi maşini mici, pe care le închiria pentru diverse ocazii. Alimentaţia hotelurilor şi staţiunilor turistice era asigurată de Întreprinderea de Agrement şi Producţii Industriale pentru Turism (IAPIT), creată chiar de Ion Stănescu la începutul mandatului său, în 1984.
El susţine că "mirosise" criza alimentară ce avea să urmeze după accelerarea achitării datoriei externe şi a decis să înfiinţeze "grupuri gospodăreşti" în fiecare judeţ al ţării, dar mai ales în principalele staţiuni turistice. Un astfel de grup era compus din complexuri de creştere a porcilor, vitelor şi oilor, unităţi de preparare a cărnii şi laboratoare pentru patiserie şi cofetărie.
Ministerul avea contracte cu Combinatul de carne de la Timişoara, care furniza cantităţile necesare alimentării unităţilor de turism. Spre exemplu, pe litoral existau trei astfel de complexuri, dintre care cel mai mare era la Mamaia, având un rulaj de 200 de porci pe zi. Directorii de hoteluri aveau obligaţia să anunţe din timp necesarul de alimente către "centrele gospodăreşti", astfel că Turismul nu a făcut "foamea" în anii '80, afirmă "cu toată responsabilitatea" fostul ministru.
CU BILET DE LA SINDICAT
Cum toate hotelurile din staţiunile turistice aparţineau statului, rezervările pentru sejururile în ţară se făceau prin intermediul "centralelor" din ministerul de resort. Cele mai importante "agenţii" erau OJT-urile. Fiecare judeţ, în funcţie de numărul de locuitori, primea o cotă de la Ministerul Turismului pentru locurile din staţiunile de agrement şi de tratament. Cum pe litoral OJT-urile aveau obligaţia să administreze unele hoteluri - de la director, bucătar, cameriste până la portar -, agenţiile judeţene puteau să-şi repartizeze turiştii la respectivele unităţi.
O altă "sursă" de turişti erau sindicatele, care făceau repartiţii muncitorilor pe locurile subvenţionate. "Toţi muncitorii, ţăranii şi intelectualii au beneficiat de turism social", afirmă Ion Stănescu, care-şi aminteşte că era "bătaie mare" pe aceste locuri, cererea crescând de la an la an. Negocierea cotelor pentru "turismul social" se făcea între Ministerul Turismului şi Consiliul Central al Sindicatelor.
O altă instituţie care participa la activitatea de turism era BTT-ul (Biroul de Turism pentru Tineret), ce ţinea ierarhic de Uniunea Tineretului Comunist. Însă, ca şi în cazul sindicatelor, BTT-ul făcea repartiţiile în colaborare cu Ministerul Turismului.
TURIŞTII STRĂINI
Ministerul Turismului nu-şi îndrepta atenţia doar spre potenţialul intern. Anual, în ţara noastră veneau zeci de mii de turişti străini, majoritatea din "ţările frăţeşti" - Cehoslovacia, Polonia, Uniunea Sovietică, RDG etc. Nici occidentalii nu ne ocoleau, Ministerul Turismului având contracte cu firme din Germania Federală, Israel, Franţa, Marea Britanie etc.
Prima "misiune" externă pe care a avut-o Ion Stănescu după numirea în fruntea Turismului a fost în RFG. Ministerul organizase o expoziţie temporară, care era dusă în ţările Europei Ocidentale, pentru a se prezenta potenţialul turistic al ţării. Au fost semnate contracte cu mari tour-operatori vest-germani, printre care: Neckermann, TUI, ITS.
Negocierile nu au fost lipsite de tensiuni, îşi aminteşte interlocutorul nostru. "Nemţii" doreau să vadă cât mai mult din România în timpul sejurului lor, cerând ca de la Aeroportul Otopeni până pe litoral să fie transportaţi cu autocarele. Însă partea română nu putea să se angajeze că transportul se va face în bune condiţii: autocarele erau vechi şi nu aveau aer condiţionat, nu existau grupuri sanitare pe traseu, iar starea drumurilor era precară. Tocmai de aceea, firmele de turism vest-germane au fost convinse să accepte varianta aterizării pe Aeroportul Mihail Kogălniceau, după care turiştii erau preluaţi cu autocarele şi duşi la hotelurile unde erau cazaţi.
Responsabilii Ministerului Turismului aveau mult "de furcă" pentru a reuşi să le asigure vizitatorilor din străinătate un sejur plăcut în România. În anii '80, ministerele primiseră cote de energie electrică, în contextul eforturilor care se făceau pentru plata datoriei externe. Pentru a se încadra în plan, cei de la Turism au fost nevoiţi să închidă activităţile în staţiuni la ora 21:00, iarna, şi la ora 22:00, vara.
Occidentalii, veniţi în Est ca să se distreze, mai ales, s-au arătat nemulţumiţi de economiile la energie ale lui Ceauşescu, sesizând tour-operatorii care-i aduseseră în România. Ion Stănescu îşi aminteşte că însuşi directorul consorţiului Neckermann a cerut o audienţă la Ceauşescu pe această temă, însă preşedintele român i-a replicat că ar trebui să-i mulţumească, întrucât "oamenii muncii" vest-germani vor veni odihniţi acasă, crescând productivitatea muncii!
Ion Stănescu susţine că nu era nici o soluţie să-l "înduplece" pe Ceauşescu să mărească cota de energie pentru ministerul său. De multe ori i-a demonstrat că se consuma mai mult curent dacă se încheia activitatea în staţiuni la ora 22:00, deoarece, ajunşi în camere, turiştii aprindeau becul, dădeau drumul la televizor, aprindeau plitele electrice pentru a-şi face o cafea etc. Orice argument era în zadar - cota era cotă!
Fostul ministru îşi aminteşte că, în ciuda acestor restricţii, turiştii occidentali se simţeau bine pe litoral. A încercat să-i concentreze în staţiunile din nord, în special Mamaia, întrucât nu le putea asigura activităţi distractive dacă se cazau lângă Neptun. Zgomotul muzicii îl deranja pe Ceauşescu, care stătea toată vara la mare. Aşadar, pe lacul Mamaia, într-o porţiune izolată de staţiune, a fost construit un local unde se organizau programe artistice până dimineaţa. Străinii mai erau duşi la Eforie Nord, unde se organiza un program de nuntă românească tradiţională, care era la mare căutare printre occidentali. Cei care vizitau zonele montane erau duşi în judeţele Vâlcea şi Argeş, unde mergeau la mănăstirile de acolo şi îşi puteau cumpăra obiecte tradiţionale. Ceramica ţărănească şi iile aveau cea mai mare căutare.
SHOP-URILE ERAU APROVIZIONATE DIN CONFISCĂRI
Însă turiştii străini nu cumpărau doar oale de lut şi straie ţărăneşti. Cât timp stăteau în România doreau să consume şi produse "capitaliste", că doar aşa erau învăţaţi de acasă! Ţigări Kent, whisky etc. Dar din noiembrie 1984 Ceauşescu interzisese importul unor astfel de "produse de lux".
Ion Stănescu susţine că decizia i-a fost influenţată de o vizită în China, unde se vindeau în magazine doar produse autohtone. Pentru a ocoli dispoziţiile oficiale, responsabilii din Turism au primit ajutorul colegilor de la Vămi, care aveau o mulţime de produse provenite din confiscări şi abandon vamal, pe care nu le puteau valorifica. Acestea au fost vândute în shop-uri, "operaţiunea" fiind legală, având în vedere că provenienţa lor nu se asigura din importuri.
