x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Muncă forţată pe câmpiile socialiste

0
Autor: Cornel Micu 01 Oct 2009 - 00:00
Muncă forţată pe câmpiile socialiste Arhiva Facultăţii de Drept/


Când se vorbeşte de munca forţată în comunism lumea se gândeşte de obicei la coloniile penitenciare din anii '50 sau la binecunoscutul Canal. În aceste locuri, mii de deţinuţi poli­tici au săpat hectare întregi de pământ sau au tăiat stuf pentru a alimenta noile combinate de celuloză, simbol ale industrializării rapide în epocă. Puţini se gândesc însă la milioanele de oameni care, în fiecare toamnă, erau scoşi obligatoriu pe câmpuri pentru a culege roadele agriculturii socialiste.


UN FENOMEN ACTUAL
Munca forţată nu este, aşa cum pare la prima vedere, o relicvă a socie­tăţilor sclavagiste de acum mii de ani. De fapt, ea este practicată de fiecare stat din ziua de astăzi, deşi modul în care aceasta este organizată este ceva mai subtil decât în trecut. Stagiul mi­litar obligatoriu, de exemplu, existent până acum câţiva ani în România, era o formă de muncă forţată. Prin acesta, oamenii erau obligaţi să lucreze un an de zile pentru stat, doar pentru masă, un acoperiş deasupra capului şi o sumă infimă de bani (solda) ca plată.

Taxele sunt astăzi forma cea mai răspândită a acestui fenomen, pentru că practic fiecare individ este obligat să plătească statului o parte din banii pe care îi câştigă, deci implicit să lu­cre­ze o parte din timpul său pentru el. Cu toate acestea, formele mo­der­ne de muncă forţată se deosebesc ra­dical de cele clasice prin faptul că in­dividul este, în ultimă instanţă, cel ca­re decide ce şi când lucrează. Astfel, ci­neva va munci pentru stat în dome­niul în care s-a specializat, sporind astfel productivitatea generală a muncii pres­tate. Chiar şi în privinţa stagiului mi­litar, multe state oferă tinerilor po­sibilitatea de a alege - fie să servească în armata propriu-zisă, fie să presteze pentru aceeaşi perioadă de timp muncă ne­plătită, în folosul comunităţii.


"O OBLIGAŢIE EXTREM DE STRESANTĂ"
În anii '80 însă, în România, mun­ca forţată îmbrăca formele cele mai tradiţionale. Oameni care lucrau în cu totul alte domenii economice erau scoşi forţat pe câmpuri pentru a ajuta la muncile agricole. Situaţia cea mai ciudată în această privinţă o aveau elevii din şcoli şi din licee. În ciuda obligativităţii şcolii primare şi a legislaţiei, care interzicea munca minorilor, ei erau scoşi pe câmp vreme de câteva luni pe an pentru a efectua "practica agricolă".

Despre aceast fenomen mi-a re­latat câte ceva domnul profesor Ion Bănică, director al şcolii generale din localitatea Bordei Verde, judeţul Brăi­la. "Cam de prin anii '70 a început să devină o regulă, o obligaţie extrem de stresantă. Într-un an a trebuit să participăm la lucrări agricole până la 5 decembrie. La 21 decembrie se fina­lizau cursurile primului trimestru şcolar. În timpul ăsta, de la 5 până la 21, deci în decurs de vreo 3 săp­tă­mâni, trebuia să dăm şi teze, trebuia parcursă materia cu re­cuperare de la 15 septembrie încoace."
Activitatea desfăşurată astfel nu era deloc una de formă.

În fapt, profesorii erau obligaţi să stea cu elevii pe câmp până la ora cinci după-amia­za, oră la care în noiembrie se lăsa deja noap­tea. "Lucram până la cinci după-amiază. Ăsta era programul. La opt trebuia să fim acolo. Nu puteai să ţii copilul chiar aşa! Îl ţineai o săp­tă­mână, două, trei, dar dura practica dinainte de 15 septembrie! Uneori îi adunam de la întâi septembrie, trebuia să ne apu­căm de practică, şi până în noiembrie, fără discuţie! Clima era altfel, deci perioadele astea favorabile de munci agricole durau până mai târziu. Şi ce făceam în situţia asta?"

După cum îşi aminteşte interlocutorul meu, se negocia de obicei cu conducerea CAP-ului, stabilindu-se o normă pentru fiecare copil. Astfel, elevii puteau pleca mai devreme acasă, deşi cadrele didactice rămâ­neau mai departe pe câmp, pentru a putea găsi o scuză în cazul unei eventuale ins­pecţii de la judeţ. În ceea ce priveşte nor­ma, aceasta era egală cu a unui colectivist normal. La roşii, spre exemplu, era nu mai puţin de 300 de kilograme de copil. De fapt, cu dexteritatea specifică vârstei, copiii puteau aduna uneori şi de trei ori mai mult, dar nu existau suficiente maşini pentru a transporta producţia astfel ob­ţi­nută. De aceea, după efectuarea nor­mei erau trimişi acasă.
DE COMUN ACORD, DAR OBLIGATORIU
O altă formă de muncă forţată obligatorie larg răspândită în satele româneşti era cea a "acordului global". Aşa cum arată numele, acesta era un acord, un fel de contract între indivizi şi CAP-uri, prin care primii se obligau să lucreze anumite suprafeţe de teren. Lucrările care se pretau me­canizării, precum aratul, semănatul şi, după caz, ierbicidatul, erau făcute cu ajutorul tractoarelor din întreprinderile de Maşini şi Tractoare. Munca manuală, precum prăşitul şi culesul, era făcută de "arendaş".

Iniţial, astfel de contracte erau avantajoase şi de aceea oamenii se grăbeau să le încheie. Cu timpul însă, o dată cu criza economică în care regimul se afunda, condiţiile au devenit din ce în ce mai dezavantajoase, iar astfel de "acorduri" au devenit... obligatorii. Astfel, pe la sfârşitul anilor '80, fiecare locuitor de la ţară era obligat să ia teren în "acord global", indiferent dacă lucra sau nu în agricultură. Pentru aceasta primea o adeverinţă pe care trebuia să o prezinte la locul de muncă, pentru a nu fi dat afară.

De fapt, contracte de acord global erau încheiate chiar şi cu instituţiile din sate care aveau prea puţin de-a face cu agricultura. În cazul şcolilor, aceasta însemna că elevi de 11, 12 ani erau scoşi nu numai la cules, dar şi la munci mult mai grele, precum prăşitul. Aceasta plus dificultăţile logistice presupuse de deplasarea copiilor spre locul unde trebuiau să lucreze transformau asemenea activităţi într-o adevărată corvoadă.

Despre aceasta, prof. Bănică îşi aminteşte că "în '87 intrasem în conflict cu organizaţia locală de partid de aici, de la nivelul comunei. Ne făcuseră puturoşi, că nu luăm acord global, că nu ştiu ce. «Toată lumea ia, numai voi nu vreţi să luaţi! Să vă văd la acord global, şi voi, şi co­piii!» Mă gândeam ce să fac! Aveam două clase după-amiaza, de a cincea şi de a şasea. I-am trimis acasă, să se schimbe şi să aducă sape. Unii s-au schimbat, alţii cu cravata de pionier la gât au venit cu sapele. Unde să te duci?

Am întrebat unde puteam prăşi mai aproape de sat, că n-aveau maşini să ne pună la dispoziţie, să ne ducă. Şi, chiar dacă ne puneau, era o prăfăraie, se făceau copiii praf, tot un praf, că trebuia să ne urcăm în maşină ca animalele, aşa eram transportaţi!".
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de