După acapararea puterii politice, comuniştii români au preluat ad-literam din URSS concepţia privind industrializarea forţată a economiei, neglijând multă vreme agricultura. Pornind de la dogmele lui Lenin şi Stalin, aceştia au pus un accent deosebit pe dezvoltarea celebrului Sector A – format din industriile extractive şi prelucrătoare de materii prime (în special cărbune, minereuri feroase şi neferoase), precum şi din industria constructoare de maşini grele.
În cursa unilaterală pentru ajungerea din urmă şi întrecerea performanţelor economice ale "capitalismului decadent", liderul sovietic Nikita Hruşciov se lăuda la sfârşitul anilor ’50 – chiar în Statele Unite ale Americii – cu procentele ce reveneau fiecărui locuitor al ţării sale din producţia de oţel a URSS. Nicolae Ceauşescu nu s-a lăsat mai prejos. În 1989, dorea să-şi convingă conaţionalii de binefacerile celor X tone de oţel ce reveneau pe capul fiecărui locuitor al României. Adică vreo juma’ de Dacie şi două-trei bujii pentru fiecare suflet de român, indiferent de vârstă. În acelaşi timp, păpica era pe sponci. Ea se măsura în zeci de ore de stat la "coadă" în faţa magazinelor "Alimentara".
Apelând la documentele întocmite chiar de autorităţile de la Bucureşti, aflăm care au fost mijloacele propuse de Nicolae Ceauşescu pentru dezvoltarea şi modernizarea industriei româneşti. De exemplu, liderul Partidului Comunist Român nu s-a sfiit să declare: "Cu Ion Avram (ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini – n.r.) am tot vorbit pe drum. Am spus ce trebuie să facem în construcţia de maşini: autodotarea, copierea, cum face toată lumea. Să nu ne fie frică de nimic. Când o să exportăm, atunci o să vedem ce modificări facem, ca să nu spună că am copiat. Ce facem pentru noi, copiem şi pe mama dracului".
Pare surprinzător faptul că, după o declaraţie atât de tranşantă privind furtul de tehnologie industrială, rostită la şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din ziua de 6 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu a promovat în aceeaşi zi "minirevoluţia culturală". Iniţiativa respectivă s-a concretizat în anii următori şi prin impunerea la nivelul întregii ţări a principiilor de convieţuire socială menţionate în celebrul "Cod de norme ale vieţii şi muncii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste" (28 noiembrie 1974). Un cod în care, printre altele, se preciza că membrii PCR nu aveau voie să... fure.
Pentru a afla de unde a provenit ideea furtului de tehnologie, putem face apel tot la o declaraţie rostită de Nicolae Ceauşescu la reuniunea de la 6 iulie 1971 a Comitetului Executiv al CC al PCR: "Am văzut la coreeni, n-au tehnica noastră şi într-un an de zile au făcut o uzină de fibre chimice. Au mai şi copiat. N-o fi ultimul strigăt, dar au realizat-o (...) Am văzut în China; au luat muncitori calificaţi, tehnicieni şi ingineri. În Coreea, ne-au spus că le-au dat la ingineri şi le-au spus că nu pot să facă. Atunci, le-au dat muncitorilor din producţie şi au făcut".
În mod evident, Nicolae Ceauşescu a încurajat furtul şi copierea clandestină de utilaje şi tehnologii de fabricaţie din străinătate. În primul rând, deoarece politica de industrializare forţată pe care a promovat-o a creat presiuni mari asupra balanţei de plăţi externe a României. În luna mai 1970, atât Leonid Brejnev, cât şi Nicolae Ceauşescu au amintit, în discuţia pe care au purtat-o la Moscova, despre un dezechilibru care se înregistra, în mod îngrijorător, în balanţa de plăţi externe a României şi despre creditele numeroase contractate de autorităţile române în Occident.
Iniţial, industrializarea forţată a României a avut cel puţin o componentă pozitivă: dezvoltarea exponenţială a industriei naţionale de apărare. În perioada 1965-1990, aceasta a constituit una dintre direcţiile principale de acţiune ale lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, liderul Partidului Comunist Român a încercat să reducă substanţial importurile româneşti de materiale militare din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Totodată, au fost întreprinse demersuri pentru stabilirea unor cooperări cu alte state comuniste în producţia de muniţii, armament şi piese de schimb pentru tancuri şi aviaţie, cu scopul de a achita mai uşor o parte din tehnica de luptă importată de România.
Pe de altă parte, în cadrul analizei nu trebuie să pierdem din vedere capacitatea limitată a industriei româneşti de a susţine fabricarea de armament, tehnică de luptă şi alte produse speciale la un nivel competitiv pe plan mondial. Acest aspect era cunoscut de Nicolae Ceauşescu. L-a amintit chiar el în şedinţa CC al PCR din ziua de 16 decembrie 1970: "Într-un timp scurt trebuie să realizăm un comerţ exterior activ, să asigurăm echilibrarea balanţei noastre de plăţi externe.
În acest scop trebuie să valorificăm mai intens resursele interne, să reducem importurile şi să sporim exporturile (...) Chiar tovarăşul Cîrţînă (Constantin, prim-secretarul Comitetului Judeţean PCR Braşov – n.r.) a vorbit ceva de camion, dar mai mult a pus accentul pe anvelope, care au şi ele deficienţe, dar camionul (realizat la Uzina "Steagul Roşu" din Braşov – n.r.) nu din cauza anvelopelor este refuzat la export, şi Republica Populară Chineză nu din cauza anvelopelor refuză să-l mai contracteze, ci din cauza calităţii proaste a camionului ca atare, pentru că până la urmă anvelopa se înlocuieşte uşor, dar motorul şi celelalte defecţiuni tehnice şi de calitate ale camionului nu se pot înlocui".
Dependenţa României de produsele de completare sovietice şi controlul pe care îl exercita URSS asupra exporturilor militare româneşti l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să solicite modalităţi de eludare a prevederilor nefavorabile României. Acestea erau consemnate în convenţiile româno-sovietice încheiate începând din anul 1970 pentru fabricarea sub licenţă a unor tipuri sovietice de armament, muniţii şi tehnică de luptă.
Deşi autorităţile sovietice au impus în anul 1972 noi reguli în privinţa acordării licenţelor de fabricaţie, în România au fost realizate în continuare armament, muniţii şi tehnică de luptă după modele sovietice, cu acordul Moscovei. Cea mai mare parte a produselor respective a intrat în dotarea armatei române. O parte a fost livrată ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în baza acordurilor privind livrările reciproce de tehnică militară. O altă parte a ajuns în câteva state din estul, sud-estul şi sud-vestul Asiei, precum şi în Africa: Republica Democrată Vietnam, Laos, RDP a Yemenului, Egipt, Libia, Mozambic, Angola, Tanzania, Maroc etc.
Cu toate acestea, generalul de armată Ion Ioniţă, ministrul Apărării Naţionale, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de calitatea produselor speciale româneşti la o reuniune a Prezidiului Permanent al CC al PCR de la 5 noiembrie 1973. Cu acel prilej, el a declarat: "Unele lucruri sunt puse şi la această şedinţă care va avea loc. Trebuie să discutăm odată serios problemele. Noi vorbim de export şi tehnică, dar nu suntem în stare să facem cască pentru armata română (subl. n.)". Deoarece Nicolae Ceauşescu a dorit să cunoască de ce au apărut asemenea probleme, ministrul Apărării Naţionale a răspuns: "Pentru că nu ştim să o facem. Înainte rebuturile erau de 86%, iar acum de 80%", iar generalul Constantin Şandru a precizat: "Tabla nu este bună. Nu rezistă la perforare".
După aproape 15 ani, Nicolae Ceauşescu a aflat la o şedinţă a Consiliului Apărării (31 mai 1989) că prototipurile tancurilor româneşti, trimise la probe în Maroc, aveau probleme cu garniturile de cauciuc şi curelele de transmisie. Acestea cedau din cauza calităţii slabe a produselor realizate la "întreprinderea de articole tehnice din cauciuc" din Braşov. Reacţia lui Nicolae Ceauşescu a fost furtunoasă: "Vreau să atrag atenţia că vom fi nevoiţi să suspendăm producţia de tancuri dacă nu punem lucrurile la punct. Să vă fie clar acest lucru! Dacă nu rezolvăm problemele, trebuie să dăm altă folosinţă uzinei! Acest lucru trebuie să-l înţeleagă foarte clar toată lumea (...)
Al doilea lucru în acest sens este problema electronicii. Se pare că şi aici se merge pe linia exagerării cu introducerea electronicii. Există chiar o formulare aici că trebuie să înlocuim actuala aparatură. Să lăsăm aparatura pe care o avem! Vă rog să-mi prezentaţi totul. Nu se modifică nici o aparatură, decât ce stabilim că este strict necesar. Aparatura clasică pe care o avem este mai bună, mai fiabilă şi dă rezultate mai bune. Să lăsăm electronizarea aceasta, pentru că nu trebuie să creştem producţia de aparatură electronică numai ca să cheltuim banii! Vă rog şi aici să-mi prezentaţi totul în două săptămâni".
Practic, Nicolae Ceauşescu a hotărât să fie eliminată aparatura electronică de pe noile tancuri româneşti. În locul acesteia, trebuiau reinstalate echipamentele clasice. Obsesia reducerii cheltuielilor militare îşi spunea cuvântul, iar militarii care au asistat la şedinţa respectivă, în frunte cu ministrul Apărării Naţionale, general colonel Vasile Milea, nu au schiţat nici un gest de împotrivire în momentul în care au auzit ce decizie a luat comandantul suprem.
Ca o ironie a sorţii, problema electronizării tehnicii de luptă româneşti a revenit în prim-plan după doar şase luni de la celebra şedinţă a Consiliului Apărării, însă în condiţii cu totul speciale: la 22 decembrie 1989 a fost declanşat primul război electronic împotriva României.
Lt. col. dr Petre OPRIŞ
Citește pe Antena3.ro