O casieriţă a jefuit visteria Securităţii timp de două cincinale

Ianuarie 1989, prima lună din ul­ti­mul an al "Epocii de Aur". O iarnă grea în care toţi tremuram de frig. Dar şi de frica Securităţii. O Securitate omni­pre­zentă care ne asculta telefoanele, ne urmărea chiar şi în mo­men­tele cele mai intime ale vieţii şi, în gene­ral, ştia  absolut tot despre toate.

O ca­racatiţă imensă, slujită de securiştii care păreau atotputernici, nişte lei-paralei ce ţineau sub control absolut tot ceea ce mişca în ţara asta. Sau, cel puţin, aşa ne închipuiam. Dar pe atunci, fără ca noi să fi ştiut vreodată, în chiar inima "sistemului", acţiona Maricica. Nu, nu era un superspion şi nici vreun agent sub acoperire, tri­mis de duşmanii Patriei să demoleze Securitatea din interior. Nici pomeneală. Era o simplă casie­riţă care a reuşit însă ceea ce nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată că ar fi posibil: a jefuit visteria celei mai temute dintre instituţiile statului comunist. Şi nu a făcut-o ca-n filme, printr-un plan sofisticat, organizat minuţios, în cele mai mici amănunte. Nu! A fost o găi­nărie simplă care, în mod cu totul ne­aşteptat, a funcţionat fără probleme timp de două cincinale. Două cincinale în cursul cărora Maricica a dela­pidat din conturile Securităţii o sumă uriaşă pentru acele vremuri: aproape un milion şi jumătate de lei. "Opera­ţi­u­nea" a început în primăvara anului 1978, într-un moment în care, probabil, generalului Ion Mihai Pacepa nici măcar nu-i trecea încă prin minte să "defecteze" în Occident. În anii care au urmat, căpeteniile Securităţii s-au schimbat rând pe rând, de la Doicaru, la Pleşiţă ori Iulian Vlad. Pe Maricica nu a clintit-o însă nimeni. Iar ea şi-a văzut liniştită de treabă.

Anul 1989 a început pentru jude­cătorii Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în nota obişnuită: câteva sentinţe pronunţate în dosare mai vechi, privitoare la infracţiuni comise de soldaţi. Monotonia a fost însă spar­tă brusc pe la sfârşitul lunii ianuarie, când magistraţii s-au confruntat cu un caz spectaculos care i-a şocat pro­babil, chiar şi pe ei, oameni hârşiţi, care văzuseră de toate la viaţa lor. Totul a început în momentul în care poşta secretă a adus de la Procuratura Militară dosarul penal întocmit pe numele unei femei care dăduse dovadă de un tupeu greu de închipuit: a delapidat banii Securităţii.

Începută în 1988, această an­chetă sen­zaţională s-a încheiat abia la în­ce­pu­tul anului următor, o dată cu în­­­toc­­mirea rechizi­toriului nr. 857/P/09.01.1989. Volu­mele dosarului erau tixite cu expertize contabile, acte financiare şi de­cla­raţii ale tuturor celor care avuseseră vreun contact cu această afacere în­câl­cită. Demarat la începutul lunii ia­nuarie, procesul s-a judecat în mare taină, departe de conştiinţa opiniei pu­blice. Dar şi în regim de mare urgenţă. În rechizitoriul procu­rorilor militari, faptele ca­sieriţei sunt enumerate sec, pe limba paragrafelor de lege.

"În actul de tri­mi­tere în judecată s-a reţinut că, în pe­rioada 9 mai 1977-20 octombrie 1987, îndeplinind func­ţia de casieră la UM 0900 Grădiştea, prin intermediul unor manopere do­losive, inculpata şi-a însuşit suma de 1.418.211,56 lei". Până aici toate bu­ne şi frumoase: de la cazul Ştefă­nescu, alias "Bachus", jus­tiţia socialistă avusese destule oca­zii să se confrunte cu pre­judicii imen­se aduse "averii poporului" de tot soiul de gestionari. De astă dată lucru­rile nu mai erau însă chiar atât de obişnuite. Şi asta din cauza instituţiei de la care delapidase Maricica: UM 0900 era "Centrul de Perfecţio­nare a Cadrelor de Securitate" de la Grădişte. Adică locul unde se­curiştii de toate felurile, aduşi de prin toată ţara, veneau periodic ca să fie instruiţi şi să-şi însuşească cele mai noi metode de luptă contra "elementelor duşmă­noa­se". Casieriţa ajun­­sese acolo încă de la 10 decembrie 1975 când, deşi nu îm­plinise încă 20 de ani, a fost angajată ca subofiţer. O fi avut nişte calităţi cu totul deo­se­bite care o recomandau pentru "che­marea în rândul cadrelor active"? Da, avea! Ea era fetiţa lu’ tata. Iar tata era, conform celor declarate de martori, un "ofiţer de mare valoare al unităţii". De o atât de mare valoare încât pentru angajarea fiicei sale au intervenit chiar şi "eşaloanele su­perioare".

Argumente forte, în faţa cărora n-a mai contat că, la data la care i se dădu­seră pe mână banii Secur­i­tă­ţii, fata nu îm­plinise încă 21 de ani, vârsta mini­mă prevăzută de lege pentru ocuparea unei funcţii care presu­punea lucrul cu o gestiune. În plus, atât şeful Compartimentului Perso­nal şi a celui Financiar s-au angajat să o îndrume în activitate. La începutul activităţii sale, Mari­cica a fost un cadru de nă­dejde. "Decli­cul" a venit însă brusc, în mai 1977, când i s-a ivit ocazia de a şterpeli un carnet cu 50 de chitanţe, docu­mente care pe atunci aveau regim special. Prin natura funcţiei, ea avea în fişa postului şi atri­bu­ţiunea de a primi banii pentru hra­nă achitaţi de secu­riştii veniţi la perfecţio­nare. Nu erau decât cinci lei pe zi, pe cap "de cadru". Dar cursurile durau câteva luni, iar la ele participau şi câteva su­te de oameni o dată. Maricica a dat prima "lovitură" la 9 mai 1977, când a pri­mit 29.000 de lei de la "gos­podarul unui curs", bani în schimbul cărora a eliberat o chitanţă din carnetul furat. Până în mai 1979, a repetat procedura de 34 de ori, şi s-a ales cu peste 370 de mii de lei. Asta a fost însă doar "încălzirea". Cu timpul ea a început să-şi rafi­neze metoda. Că doar de, lucra la un centru de perfec­ţio­nare. După 22 septembrie 1980 Maricica a început să înscrie sumele primite de la "gospodari" pe chitanţe unicat, fără copiile prevă­zute de lege.

Copiile, falsificate ulterior, erau introduse în evidenţa contabilă, având înscrise pe ele nişte su­me infime în raport cu zecile de mii de lei primite de la şefii grupu­rilor de cursanţi, procedeu prin care a ago­nisit alţi 601.350 lei. La aceştia s-au adăugat încă 417.850 lei obţinuţi, tot cu acte false, de la ca­drele care cum­pă­rau diverse produse de la popota UM o900. Aşadar un total de 1.418.211,56 lei. În mod ciudat, ni­meni nu a observat  lanţul de ingi­nerii financiare simple, derulate însă timp de 10 ani chiar în locul unde se instruiau securiştii.

Afacerea a mers ca ceasul până la 20 octombrie 1987 când Controlul Financiar Intern a reuşit până la urmă să o descopere. Arestată preventiv, Maricica a ajuns, în scurt timp, pe mâna procurorilor militari. care, pentru a descâlci toate iţele, au avut nevoie de peste un an de anchete. În cursul procesului s-a spus că "inculpata a înşelat grav încrede­rea superio­rilor şi a şefilor săi". Dar nimeni nu s-a deranjat să explice clar ce semnificaţie o fi avut faptul că "a exploatat în mod perfid slăbiciunile superiorului său direct, de la Compartimentul Financiar al UM 0900". În opinia şefilor săi, în primul său an de activitate Maricica fusese un cadru de nădejde, motiv pentru care a fost "avansată în grad, iar la cursurile de reciclare a obţinut locul l pe Ministerul de Interne".

Aceiaşi şefi nu au băgat însă de seamă că, de-a lungul timpului comportamentul ei s-a schimbat. Şi abia în cursul anchetei penale, procurorii militari au fost cei care au atras atenţia asupra "moti­vării subiective a faptelor care ex­teriori­zează predispoziţia ei neînfrâ­nată pentru o viaţă de huzur şi risipă, în dispreţul vădit al normelor şi principiilor eticii şi echităţii socialiste". Conform legilor în vigoare, în 1989, pedeapsa pentru delapidări mai mari de un milion de lei era condamnarea la moarte ori detenţia cuprinsă între 15 şi 20 de ani. În cazul casieriţei care a jefuit Securitatea, magistraţii militari au decis condamnarea la 18 ani de închisoare. De doi ani, regimul deve­ni­se însă ceva mai îngăduitor cu in­fractorii: în anul 1988, Consiliul de Stat a dat De­cretul nr. 11, amnistia prin care Ceau­şescu a golit puşcăriile. În cazul subofiţerului Maricica, judecă­torii au ţinut cont că faptele au fost comise înainte de promulgarea acestui act de cle­menţă. Motiv pentru care, conform art. 2 din Decret, i-au re­dus pe­deapsa la jumă­tate, adică nouă ani de detenţie. Dar Securitatea a rămas cu paguba. Din cei aproape un milion şi jumătate de lei, s-au mai recuperat doar 120.255 de lei pe care ea i-a predat pe bază de chitanţă, la casie­ria UM 0900. La aceştia s-au mai adău­gat şi garniturile de mobilă tip "Ma­dri­gal", "Ruxandra" şi "Aurora" care i-au fost luate prin decizia instan­ţei privind "confiscarea parţială a ave­rii". Nu mai ştim ce s-a mai în­tâm­plat cu Maricica după 1990. S-ar putea să fi fost pusă în libertate ca opozant al Securităţii. Sau poate că nu. Dar clar este un singur lucru. Cu sigu­­ranţă că noi, oame­nii de pe stra­dă, am fi râs cu lacrimi dacă am fi aflat că una dintre cele mai cumplite instituţii represive ale regimului comunist a ajuns de ha­zul curcilor, trasă pe sfoară de o ca­sieriţă oarecare. Şi poate că nu ne-am mai fi temut chiar atât de mult de teribilii securişti care, timp de două de­cenii, habar n-au avut ce s-a petrecut în propria ogradă, chiar sub nasul lor.