x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Radiografii culinare: G.A.Z.-ul industrial şi patrimoniul de reţete

0
Autor: Veronica Bectas 28 Feb 2009 - 00:00


În ultimii ani înainte de Revoluţie, se înfiinţaseră pe lângă întreprinderile mari aşa-numitele grădini de zarzavat, din care trebuia să se aprovizioneze cantina, musai cu jumătate din cantitatea de zarzavat de care avea nevoie.



Şi, conform "indicăţiilor" preţioase, eram obligaţi să prestăm munci agricole pe lotul repartizat întreprinderii, undeva pe şoseaua Prelungirea Ghencea. Minunata gră­dină, pentru care se construise o frumuseţe de gard metalic, se forase un puţ şi se înfiinţase un post de paznic întrucât hoarde de "întunecaţi" din zonă se auto­apro­vizionau sărind gardul, lăsând "în foame" oamenii muncii –, trebuia îngrijită. Udarea, plivirea de ierburi invadatoare, rărirea, săparea erau operaţiuni tehnologice pe care noi, TESA, trebuia să le efectuăm fără cârtire. Dacă nu... "treceţi la turnătorie ca formatori!". Şi cum în turnătorie mai mult încurcam decât munceam şi formatoarele de meserie se um­pleau de nervi, pentru că nu-şi puteau termina treaba din cauza noastră, başca mizeria şi nisipul care ne intra peste tot, preferam G.A.Z.-ul industrial (nu "grădina agricolă de zarzavat" din unităţile militare). Cu echipamentul "de scandal", constând în troci (în­căl­ţăminte scoasă din uz), trening ponosit şi, după caz, basma sau bască, ne prezentam dis-de-di­mi­neaţă la poarta fermei. După ce se făcea apelul, treceam la echipare şi la împărţirea utilajului agricol ce consta într-o săpăligă. Ni se indica locul unde trebuia să "săpăligăm", precum şi modul de folosire a utilajului, să nu putem spune că nu ni s-a făcut instructajul de protecţie a muncii. Cu instrucţiunile în minte, ne năpusteam asupra lotului respectiv, care avea, cu aproximaţie, forma şi dimensiunile unui mormânt plin de plăntuţe, unele semănau cu pătrunjelul, altele cu mărarul, ascunse printr-o pădure de pir. Stupefacţia avea asupra noastră efectul împietririi şi primeam imediat ajutorul neprecupeţit al unui specialist, încăr­cător-descărcător de la serviciul de transporturi, în timpul liber ţăran din Bragadiru, care ne liniştea şi ne indica schimbarea utilajelor, adică, treceam la plivit, mai precis la smulsul pirului, cu ultra­per­fecţionatele "utilaje" personale, adică… degetele. Nu mai era ne­voie de instructaj. Ne aşezam în jurul "mormântului" şi piguleam cât puteam, astfel încât să rămână brumă de plăntuţe care să asigure hrana cantiniştilor.

Piguleam cam până la ora 12:00, când aveam parte de o binemeritată pauză de masă. Ne spălam pe mâinile mai mult sau mai puţin julite şi murdare de noroi sau praf, după vreme. Ne aşezam care cum puteam şi pe unde puteam, scotocind prin genţi sau sacoşe după pacheţelul tocmit de acasă. Pache­ţelul putea fi chiar un borcan cu fasolică bătută, care se punea rapid pe toate feliile de pâine întinse, nişte zacuscă de vinete, câteva chilci prăjite şi alte alea... care se împărţeau fără nici o reţinere. Unul dintre noi avea voie să plece, pentru a procura câte ceva care să completeze "pache­ţelul". Şi cum în zona aceea ma­gazinele nu prea erau aprovizio­nate, de obicei se procurau berici sau chiar o jumătate de... (ce pileală găsea). Aici era o problemă, în sensul că, dacă plivitul era înainte de salariu, completarea se făcea cu berică, iar dacă era după... se mergea la "jumătatea de...", asta pentru stimularea muncitorilor agricoli şi a imaginaţiei acestora, care erau tentaţi să acorde o atenţie încordată porţii înainte de terminarea programului. Mai ales că mulţimea de zarzavaturi dezvolta grămezi de reţete imaginare de preparare a acestora. Şi, întru­cât nu erau mai mari de un deget, în cel mai fericit caz, nici nu erau bune de mâncat.

Stimulaţi şi cu elanul turtit, ne puneam la măcănit şi nu ştiu cum se făcea că ajungeam mereu la mâncare! Când una, când alta, îmbogăţeam patrimoniul naţi­o­nal de reţete cu unele proaspete, cât mai la zi şi adaptate ingredientelor existente.

Şi, uite-aşa, am învăţat cum să prepar o minunată reţetă de pastă din chilcă sărată. Se procură o jumătate de kilogram de chilcă (peşte mic) sărată, care se dă prin maşina de tocat şi se lasă până a doua zi într-o sedilă, ca să se scurgă. Se încorporează un pachet de unt, zeama de la o lămâie, piper şi ceapă tocată fin, totul după gust. Această pastă de peşte se poate folosi şi în zilele noastre, la aperitive.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de