Cazul olimpicei dispărute, botox pentru imaginea autorităţilor

Cazul “olimpicei dispărute” a devenit o competiţie la nivel de ramură între instituţiile statului. Aşa cum nu a fost căutarea supravieţuitorilor din Munţii Apuseni. În găsirea fetiţei fugite de acasă, oamenii politici au văzut o oportunitate şi un soi de botox ce le-ar putea repara imaginea.

În România dispar, în fiecare an, peste 3.000 de copii. Cazul Iuliei este unul dintre cele mai simple. O plecare voluntară, aşa cum sunt alte mii. Fetiţa de 15 ani a dispărut din Bucureşti miercuri, 12 februarie a.c. La ora 12:00 s-a despărţit de mama ei în staţia de metrou Eroilor. Trebuia să ia apoi autobuzul, din aceeaşi zonă, câteva staţii, până la liceu. Urma să-i trimită mamei un SMS atunci când ajunge la şcoală, aşa cum făcea mereu. Miercuri, acel SMS n-a mai venit. După câteva minute de aşteptare, mama a sunat-o pe Iulia, însă i-a intrat mesageria vocală. Fetiţa îşi închisese telefonul. În aceeaşi zi, părinţii au sesizat dispariţia, iar cazul a fost preluat de poliţiştii de la Secţia 19. 

În după-amiaza zilei de joi, 13 februarie a.c., o prietenă de familie posta pe pagina de facebook dedicată copiilor dispăruţi un anunţ cu fotografia Iuliei. Peste câteva ore, ştirea a apărut pe site-ul Jurnalului Naţional. A avut zeci de mii de vizualizări şi mii de like-uri pe facebook. A umplut internetul şi a devenit un subiect de importanţă naţională. Este meritul dumneavoastră, al cititorilor Jurnalului Naţional, pentru că v-a păsat de viaţa acestui copil şi aţi înţeles să-l ajutaţi!

Vineri dimineaţă, ştirea cu “olimpica dispărută” devenise mesaj viral pe internet. Realizând că acest caz a luat o amploare neprevăzută, Poliţia Capitalei a dat imediat un comunicat de presă, iar cercetările a fost preluate de Poliţia Sectorului 5. Până vineri la prânz, conştiente că ştirea face trafic pe internet şi, deci, are potenţial, televiziunile au preluat subiectul. În buclă, din oră în oră. Spre disperarea celor care sunt vulnerabili la atacurile de imagine şi care-şi fac agenda zilei în funcţie de ce difuzează buletinele de ştiri. Imediat, prioritatea lor a devenit să găsească, înaintea pădurarului, ceea ce era de găsit. Un copil fugit de acasă, nu mai conta ce, conta doar ca pădurarul să nu ajungă iarăşi primul...

Copilul devenit subiect

Cum penultimul ministru de Interne, Radu Stroe, şi-a dat demisia pentru că nu a reacţionat la timp în cazul căutărilor din Munţii Apuseni, Gabriel Oprea a fost prevăzător şi a cerut convocarea de urgenţă a unei celule de criză. Deşi, pentru căutarea copiilor dispăruţi, conform procedurilor în vigoare, există, la nivelul poliţiei, un centru de comandă şi un punct de control.
Implicarea ministrului de Interne a supradimensionat rapid cazul. Fetiţa dispărută a încetat să mai fie un copil şi a devenit, rece şi calculat, subiect de ştire. O ştire ce trebuie “acoperită”. O ştire care “face imagine”. Telefoanele au început să sune, iar jurnaliştii să ceară date. Ce să le spui? De ce nu s-a mediatizat imediat dispariţia?! De ce nu s-a cerut, din primele ore, localizarea telefonului mobil al fetei?! Mai bine le spunem că fata era cam mistică. Şi că părinţii sunt divorţaţi. Că bunicii îi cam place la biserică şi că fata a mai vrut să plece odată de acasă, deci e o recidivă din categoria sutelor... Mai bine le spunem că eleva aceasta de nota 10, care era olimpică la trei materii, avea şi defecte. Nu contează că e vorba de un copil. Şi nici că acest copil, după ce va fi găsit, se va întoarce printre colegi, la liceu, şi va trebui să le înfrunte răutăţile.

Fetiţa de 15 ani a intrat rapid în malaxorul presei. Invocând “bunele intenţii”, pseudo-jurnaliştii au început să sape prin viaţa acestui copil, expunându-l, inutil. Televiziunile au făcut exces de zel şi de mizerii, deşi era de ajuns doar ca ele să-şi facă datoria. Una prevăzută, de altfel în Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, la art. 9, alin. (3), care spune că: “Radiodifuzorii sunt obligaţi să difuzeze la principalul buletin de ştiri din prime-time, precum şi la buletinele de ştiri difuzate în următoarele 24 de ore imaginile şi datele minorilor dispăruţi, la solicitarea inspectoratelor de poliţie”. E o reglementare introdusă, la iniţiativa domnului Ralu Filip, în urma campaniei de presă a Jurnalului Naţional pentru copiii dispăruţi.

Televiziunile n-au respectat-o niciodată. Să difuzeze doar anunţul dispariţiei, fără detalii din viaţa intimă a copilului? Ar însemna doar să ajute la găsirea lui, fără rating. Or, asta nu se face...

Localizarea fetiţei

După găsirea fetiţei, Poliţia Română şi Ministerul Transporturilor, prin purtătorul de cuvânt al CFR, şi-au arogat public meritele reuşitei. Poliţia avea sarcină de la ministrul de Interne să rezolve rapid cazul, Ministerul Transporturilor avea, la rându-i, o imagine de reparat. Modul de acţiune pentru găsirea copilului dispărut dă însă dreptate, la acest moment, poliţiştilor români, şi nu naşului de tren.

În ziua dispariţiei, Iulia şi-a amanetat telefonul mobil. A păstrat însă cartela telefonică. A mers la Gara de Nord şi a luat de acolo un tren înspre Moldova. Ce a făcut ea vreme de trei zile, cât a fost dispărută, urmează să stabilească, exact, ancheta poliţiei.

În cursul zilei de sâmbătă, fetiţa şi-a cumpărat, din banii pe care-i primise de la amanet, un alt telefon mobil, second-hand. Şi-a activat cartela telefonică. Mai mult, fata a trimis câteva SMS-uri mamei ei. Era semnul pe care poliţiştii îl aşteptau, cu înfrigurare, de două zile. La scurt timp, telefonul a fost localizat, iar oamenii legii au ajuns imediat la fetiţă. În momentul în care “naşul” spune că a identificat-o pe Iulia, ea intrase deja în custodia poliţiei.

Iulia a fost găsită, iar ea ar trebui să iasă din vizorul presei. Însă cazul “olimpicei dispărute” reprezintă în continuare o oportunitate pentru politicieni. Pentru cei care vor să-şi arate potenţa. Pentru impotenţii care lovesc în instituţia Bisericii Române. Pentru cei care fac rating din viaţa unui copil, deşi ar putea difuza, în aceleaşi emisiuni, alte cazuri de minori dispăruţi, pe care poliţia îi caută chiar în acest moment.

La fiecare 3 ore, în România dispare un copil. 95% din copiii dispăruţi sunt găsiţi la timp şi în viaţă, aşa cum a fost găsită şi Iulia. Majoritatea sunt plecări voluntare, aşa cum a fost şi în cazul Iuliei. N-o să vedeţi chipurile acestor copii la televizor, deşi mulţi dintre ei sunt dispăruţi de săptămâni. Din cei peste 3.000 de copii dispăruţi ce dispar în fiecare an, doar câţiva beneficiază de ajutorul presei. Până acum, niciunul dintre aceşti copii n-a avut parte de celulă de criză la nivelul Ministerului de Interne. Deşi cazurile unora dintre ei sunt mai grave decât al Iuliei, iar viaţa lor e la fel de importantă!