Disidentul Gheorghe Ursu, încă un caz de justiție oarbă, târzie și nulă

Dacă ar fi să dăm crezare vorbelor lui Cicero, „justiţia este stăpâna şi regina tuturor virtuţilor“, despre calitatea actului de justiţie din România şi despre cei care au îndatorirea să îl facă putem spune faptul că virtuţile, onestitatea şi pregătirea profesională sunt noţiuni la fel de îndepărtate, precum epoca în care Cicero emitea acest panseu.

Invocând faptul că dreptatea şi adevărul sunt valorile supreme după care se ghidează în înfăptuirea actului de justiţie şi nu emoţia publică, dosarul dizidentului Gheorghe Ursu are aceeași rezolvare când este vorba despre foști securiști, achitare. Concluzia este că justiţia din România nu-şi mai găseşte nici resursele, nici motivaţia pentru adevăr.

Peste toate marile procese din România s-a aşternut praful incompetenţei şi al prescripţiei și magistraţii României au înţeles foarte repede un lucru… de fapt, singurul lucru uşor de reţinut din întreaga lor carieră şi anume, faptul că incompetenţa se compensează foarte bine cu o doză mare de tupeu, iar câtă vreme răspunderea magistraţilor este doar o poveste de servit la orele de educaţie civică, tupeul şi incompentenţa vor înlocui în scurt timp profesionalismul şi bunul simţ în toate domeniile de activitate ale societăţii.

Foștii ofițeri de Securitate Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu au fost achitaţi joi, 27 iulie 2023, de Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) după șapte ani de procese în cazul decesului dizidentului Gheorghe Ursu. Aceeași decizie a fost luată de judecătorii de la Curtea de Apel și în primă instanță, în 2019.

Gheorghe Ursu s-a născut la 1 iulie 1926, în localitatea Soroca, Basarabia, Regatul României, astăzi Republica Moldova, fiind fiul lui Vasile Ursu şi al Margaretei. Gheorghe a învăţat la şcoala din Soroca până în anul 1941 când familia lui s-a mutat în orașul Galaţi. Dizidentul anticomunist Gheorghe Ursu, inginer de construcţii, poet şi scriitor, a fost ucis, prin tortură, în arestul Securității, în 17 noiembrie 1985. El a fost cercetat de Securitate în anii ’80, după ce a trimis scrisori către Europa Liberă şi pentru că nota într-un jurnal ororile conducerii comuniste.

În 1990, Institutul Național de Medicină Legală București a stabilit că moartea lui Ursu a fost una violentă și că „leziunile interne și externe s-au putut produce prin loviri repetate, cu corpuri dure în regiunea abdominală cu circa 3-4 zile anterior”.

Procurorii care au anchetat acest caz au susținut că Gheorghe Ursu a fost bătut inclusiv de colegii săi de celulă, Marian Clită şi Gheorghe Radu, dar că decesul a survenit în urma bătăilor primite de la Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu.

Minuta instanței supreme:

„Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de părțile civile Ursu Andrei Horia, Ursu Ștefan Olga și Ursu Sorana și de părțile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, Secția I Penală, în dosarul nr. 2500/2/2017 (1030/2017).

Obligă pe fiecare dintre apelantele părți civile și pe apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată prin punerea hotărârii la dispoziția părților și a procurorului, prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 27.07.2023.”

Trebuie menționat faptul că judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel Bucureşti i-a achitat în octombrie 2019 pe torționarii lui Gheorghe Ursu, având ca pretext un motiv aberant: „politica statului român la acea dată nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență”. Judecătoarea Niță a folosit, ad litteram și aparent cinic, argumentele și chiar cuvintele cadrelor de Securitate, care de 33 de ani încearcă să-și cosmetizeze istoria, pretinzând că „pentru temperarea și controlarea” opozanților, ar fi folosit doar „influențarea pozitivă a persoanei, în sensul renunțării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor […]”.

Judecătoarea a  admis că: ”victima Ursu Gheorghe Emil, de la momentul arestării sale… a fost anchetat nu numai de organele de poliție (…) ci și de organele de securitate, în această perioadă fiind exercitate și violențe fizice asupra sa”.

În lipsa oricărui argument, de orice natură, judecătoarea Mihaela Niță a fost de părere că Gheorghe Ursu ar fi fost ”singura persoană asupra căreia, după 1965, regimul a „exercitat violențe psihice și fizice””.

Coincidență sau nu, interesant este că același lucru au declarat la proces foștii securiști, generali în SRI și martori ai apărării, Aurel Rogojan, care în 1989 era șeful de cabinet al lui Iulian Vlad, ulterior condamnat pentru genocid la Timișoara și Vasile Mălureanu, dovedit prin acțiunea CNSAS ca fiind agent al poliției politice.

Motivele pentru care Gheorghe Ursu a fost anchetat și torturat de Securitate au fost sumarizate în Raportul din 30.01.1985 al inculpatului Pîrvulescu Marin:9

„ține în vederea publicării un jurnal în care… denigrează realitățile din țara noastră, politica internă și externă a statului român… Însemnările mai conțin și grave manifestări de calomniere și defăimare a conducerii de partid și de stat”;

„întreține legături cu… emigrația reacționară română de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat„Europa liberă”, de la care a primit și introdus în țară tipărituri în limba română cu conținut anticomunist”;

„… a furnizat postului de radio autointitulat „Europa liberă” 2 materiale în care a comentat de pe poziții dușmănoase măsurile luate de partidîn domeniul construcțiilor din România, care au făcut obiectul mai multor emisiuni”;

„A copiat … referiri la necesitatea luptei împotriva statului și le-a afișat la locul său de muncă, cu scopul de a atrage atenția că situația critică … s-ar potrivi în prezent realităților din România”;

„Având în vedere că URSU GHEORGHE EMIL a desfășurat o intensă activitate de propagandă dușmănoasăprin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate…, împotriva acestuia urmează a se începe urmărirea penală, continuarea cercetărilor sub stare de arest și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 166 al. 2 Cod penal”;

„Întrucât cel în cauză întreține legături apropiate cu unii scriitori care se află în atenția organelor de securitate pentru concepțiile lor dușmănoase, urmează ca în cercetări să se clarifice și natura relațiilor cu aceștia”.

Demn de menționat este și faptul că, în anchetă, Gheorghe Ursu a refuzat cu fermitate să renege scrisorile trimise către „Europa Liberă”, cu toate amenințările pe care securistul Pîrvulescu le-a făcut inclusiv asupra familiei sale: ”Trebuie să arăt foarte clar că cele două scrisori expediate de mine la „Europa liberă” și a treia (pe care nu am trimis-o) nu au fost determinate în nici un fel de alte persoane… ci au pornit, în toate cele 3 cazuri, din… datoria mea fața de conștiință… repet că expedierea acelor scrisori nu a avut în vedere nici un fel de răsplată sau remunerație materială”.

Martorii au declarat că Gheorghe Ursu a fost torturat pentru că „nu recunoștea fapta în sensul dorit de anchetatori”, inclusiv „ce bani a luat” pentru scrisorile sale către „Europa Liberă”. Mai mult, în ședința din 3 august 1985 în care, în fața „organelor de Partid” a fost avertizat de Securitate pentru activitățile sale „ostile”, ca răspuns la acuzații, Gheorghe Ursu a precizat din nou: ”…motivele pentru care am scris cele 2 scrisori la „Europa Liberă” [a fost că] atât mie, cât și altor colegi ai mei ni s-a interzis, la un moment dat, prin dispoziție venită de sus, să continuăm consolidările. Eu am fost șef de proiect la consolidarea blocului Patria. Când am primit dispoziția de a înceta consolidarea, nu făcusem decât o treime din cele necesare pentru a asigura viețile omenești în cazul unui nou cutremur. Am făcut tot posibilul de a continua lucrările, dar nu s-a mai putut face nimic. Am scris postului de radio Europa Liberă despre acestea, cu intenția ca organele responsabile cu problema să audă și să revadă problema consolidărilor; iar în al doilea rând, ca locatarii blocului Patria să știe, în cazul că vor asculta emisiunea, că blocul nu prezintă siguranța pe care ar fi presupus-o consolidarea dusă până la capăt [etc]”.

Martorii arată că violențele asupra lui Gheorghe Ursu au început din primele zile după arestarea sa pe 21 septembrie 1985. În declarația acestuia, bazată pe lunga sa experiență ca „obiectiv” al Securității, Radu Filipescu considera că „ancheta asupra lui Gheorghe Ursu a fost violentă şi nu s-a oprit din cauză că … el şi-a continuat demersurile de a îşi recupera jurnalul. Nu a dat nici un semn că ar renunţa la o acţiune disidentă dacă vă fi eliberat”.

Gardienii știau și de la informatori că ”Gheorghe Ursu era bătut în anchetă”, iar cu câteva zile înainte de momentul în care a fost dus la spital era vizibil că se simţea rău. Mai mulți martori au relatat despre ultima bătaie din data de 15 noiembrie, chiar cu două zile înainte de a fi dus la spitalul Jilava, unde a și murit, că: „Gheorghe Ursu a fost scos la anchetă dimineața, și adus de acolo bătut într-o pătură, întrucât nu mai putea merge. Ursu acuza în special dureri abdominale. Cert este că fusese scos la anchetă de anchetatorul lui, maiorul Pîrvulescu. În tot timpul care a urmat a urlat de durere, dar nu i s-au acordat îngrijiri medicale”, respectiv: „venind de la o anchetă… a început să se plângă că îi este rău de la stomac, prezentând simptome de vomă și scaune repetate. În noaptea următoare a ajuns să vomite sânge”.

După cum putem observa, în rândul magistraţilor se regăsesc foarte multe persoane care s-au compromis din punct de vedere moral și deontologic, iar calitatea persoanelor chemate să ducă la îndeplinire actul de justiţie, din păcate, se reflectă ca într-o oglindă în societatea românească. Compromiterea personală a condus, implicit, la compromiterea întregului sistem.

Este imperios necesar ca abuzurile generate de lipsa de profesionalism sau de încălcarea eticii profesionale să înceteze prin angajarea răspunderii magistratului, răspundere care va conduce la asigurarea protecţiei persoanelor faţă de eventualele manifestări abuzive, precum şi la salvgardarea ordinii de drept.

Trebuie să înțelegem cu toţii că România nu-şi mai poate permite luxul de a pierde nici măcar o zi în hățișul unei justiții târzii și neputincioase, făcută de oameni care răspund la diferite comenzi, căci o justiţie oarbă va fi pentru noi toţi o justiţie nulă.