Cetitorule, te uita cum ninge Decembre!

De Craciun si cartile parca emana un farmec dedulcit la albeata fulgului. Fulg de nea ce danseaza in bataia vantului, pe cerul plumbuit. Cum sa uitam tocmai acum sa imbratisam anotimpul minunilor! Cum sa uitam tocmai acum de unii dintre scriitorii romani care s-au lasat prinsi de vraja "perioadei magice"!

Statueta Madona cu Pruncul, secolele XV-XVI, Transilvania, din Colectia Muzeului National de Arta al Romaniei

Iarna devenim cu totii copiii frigului. Ne tavalim in zapada cu o pofta nebuna, pe care nici o vara nu o poate stinge. Acelasi scenariu, in fiecare an. Nu ne plictisim niciodata de el. Imi aduc brusc aminte de ulita copilariei. N-am mai strabatut-o de mult. Acum, iarna a invaluit-o cu soapta sa bacoviana: "Te uita cum ninge Decembre/Spre geamuri, iubito, priveste/Mai spune s-aduca jaratic/Si focul s-aud cum trosneste".

MIROSUL COZONACILOR FIERBINTI. Cu cine m-as putea intalni daca picioarele lenese m-ar purta catre ea? Poate cu spiritul lui Ionel Teodoreanu, "romancierul copilariei", cum a fost supranumit, la ai carui "Medeleni" am plans pe rupte in adolescenta. Si de ce nu, cu amintirile unui personaj de-al sau, Nelu Antohi, din cartea "Craciunul la Silvestri". Chiar, parca as fi Nelu Antohi al lui Teodoreanu. El era bantuit de dulcea obsesie a Craciunului copilariei, petrecut la casa parinteasca de la Piatra-Neamt. "Ajunul Craciunului il petreceau impreuna la masa rotunda de lemn negru, pe care ardea aceleasi lampa cu glob verde. Veneau la geam copii cu Steaua, pentru care pregatea colac, nuci, alune, stafide, smochine insirate pe sfoara. Ce ierni erau la Piatra! Muntii si padurile alaturi, sa-i atingi cu mana din cerdac. Erau si ursi pe-acolo, ca ursii de pasla cazuti din mana copiilor adormiti. Brajii albi, mii. Si gerul avea miros de brad. Apoi clopoteii saniilor. Suna tot orasul ca un mare cristal muzical. Bistrita. Duduitul cuptorului. Mirosul cozonacilor fierbinti..."

SA FIM FULGI DE NEA. Si-apoi, chiar Teodoreanu, vorbind despre Craciun: "Cu toata preajma Craciunului, strazile erau aproape pustii: mat cenusii, cum e asfaltul oraselor in zilele premergatoare inghetului, cand cerul e scund si vanat. Vantul, vantul si numai vantul peste toate cele. (...) Un vant care venea din Rusia stepelor, a marilor inghetate si a cazacilor beti, acoperind nu numai orasul, dar si tot nordul Moldovei, ca un enorm si dement fluviu al spatiilor gonit din urma de iarna care-i acoperea vazduhul cu nourii rasufletului ei". Teodorene, Teodorene, cum ai stiut tu sa surprinzi alchimia care ne face sa murim o data cu iarna, sa renastem o data cu iarna, sa fim fulgi de nea si pui de vant aspru?

Nici cel ce a fost numit deseori "Ceahlaul prozei romanesti" sau "Stefan cel Mare al literaturii romane" - este vorba despre Mihail Sadoveanu - nu a scapat de vraja Craciunului. Cu originalitatea-i binecunoscuta, Sadoveanu scrie in "La noi in Viisoara" despre un obicei vechi si drag, ce se intalneste la toate popoarele crestine. De la Craciun si pana la Boboteaza, copiii umbla cu steaua, ce aminteste de "stralucitoarea" care a vestit nasterea lui Iisus si i-a calauzit pe cei trei magi.

CU CANTECELE SI CU STEAUA. Si graieste titanul Sadoveanu: "De sarbatorile Craciunului, asa se pornesc baietii, cu steaua, spre satele mai bogate. Indraznisera si ei, cu steaua lor, sa porneasca peste campuri, peste podul de ghiata al Siretului, spre valea impiestritata de nenumarate case ale viisorenilor. (...) Clopotelul stelei suna din cand in cand slab deasupra lor. Ei ridicau capetele si se uitau pe sub marginile caciulilor spre zare. (...) Cu cantecele si cu steaua lor se duceau sa umple de voie-buna inimile oamenilor, si mergeau, tremurand de frig si scancind prin noaptea de iarna, si clopotelul de deasupra capetelor lor tremura dulce". Micii colindatori ureaza sanatate si fericire gazdelor care-i asculta si de la care primesc colindete (cum frumos spuneau buneii nostri): nuci, covrigi, mere, colaci. O data cu lasarea serii si pana in miez de noapte, ei merg din casa in casa si colinda ferestrele luminate: "Ne dati, ne dati/Ori nu ne dati". De undeva, poate ii aude si Mosul.

Ei, cetitorule, in acest decembre nu vreau sa dorm, vreau sa il vad. Niciodata nu pot sa il vad. Credeti ca o sa vina Mosul si in iarna aceasta? Vine sigur. Aroma de mere si gutui il va trada. "Te uita cum ninge Decembre.../Nu rade... citeste-nainte".

"CRACIUNUL DE LA SILVESTRI"

"Caci de cand arde focul in soba si de cand fulgii cad din cer, toate sentimentele care l-au pandit pe Mos Craciun au adormit cu gandul la el, fiindca singurul drum al mosului e pe sub pleoapele copiilor noptii lui. Asa ca, in lumina ca de candela a jarului tot mai spuzit, numai ochii Maicii Domnului mai vegheau deschisi prin veacuri si parca zambeau, fiindca deasupra casei ei de lemn bisericesc, ca sub o streasina, sufletul copiilor isi facuse cuib, venind sa tie tovarasie lui Iisus in noaptea Craciunului" Ionel Teodoreanu

COLINDUL LUI EMINESCU

In 1933, ziarul Universul publica in editia de Craciun singurul colind scris de Eminescu. Articolul mentiona ca in caietul pe care a fost scris originalul erau notate inca trei strofe neterminate insa de poet. Printre zecile de caiete ale lui Eminescu - daruite Academiei Romane de Titu Maiorescu, in 1902 - se gaseste unul de 343 de file, inregistrat in "Sala manuscriselor" cu numarul 2.276. Fila 203 a acestui caiet cuprinde o poezie de Craciun, care avea sa aiba sapte strofe cu rime incrucisate. Din ultimele trei strofe insa, Eminescu nu a asternut intregi decat versurile cu sot (al doilea si al patrulea): In leagan l’impature/...Si magii alature/Din ’naltul tariilor.../...S’a Sintamariilor/Radice coroanele.../...S’arate icoanele. Dar cele dintai strofe se pot considera aproape definitive. Iata-le: "Colinde, colinde/E vremea colindelor/Caci gheata se’ntinde/Asemeni oglinzilor/Si tremura brazii/Miscand ramurelele/Caci noaptea de azi-i/Cand scantee stelele/Se bucur copii/Copiii si fetele/ De dragul Mariei/Isi peptena pletele.../De dragul Mariii/S’a Mantuitorului/Luceste pe ceruri/O stea calatorului". Aceste strofe au aparut sub titlul "Colinde, colinde", in editia postumelor din 1902.