Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie.
14 noiembrie 1882
In seara de vineri, opera a fost in sarbatoare. S-a cantat 'Lucia', cu un succes colosal. Alaturi de domnisoara Fauvette, au fost la fel de inspirati domnii Petrovici si Pogliani, oferind un plus de atractivitate.
Domnisoara Frostroom, mica privighetoare blonda a trupei, isi interpreteaza rolul cu un gust desavarsit, cu o simplitate si o gratie care nu pot fi indeajuns laudate. Respira relaxat; nu se grabeste si nu-si incetineste niciodata miscarile. Nu adapteaza muzica maestrilor dupa bunul plac sau dupa capricii; este o artista de mare talent care va ajunge departe. In al doilea act, devine dramatica; vocea ii este inlacrimata, este un suflet distrus. In al treilea, este nebuna, ratiunea i s-a risipit; cel pe care il iubea a blestemat-o. Nu cunosc nici o scena care sa zdrobeasca inima, decat pe cea a nebuniei. Este strigatul sufletului in cea mai simpla si mai dureroasa expresie. Domnisoara Frostroom a fost superba si ultimele sale note au fost acoperite de un val de aplauze.
Domnul Petrovici a fost rugat de domnul Lazarini bolnav fiind sa-l inlocuiasca in 'Lucia'. In ciuda unei saptamani intregi de cantat si o alta care vine la fel de obositoare, Raoul a lasat vesmantul militar si a imbracat 'hinglander'-ul care este facut pentru talia sa. Vocea barbateasca a domnului Petrovici se adapteaza mai bine rolului lui Edgard, care a fost jucat intotdeauna de tenori ilustri, cum ar fi Fraschini, Mario Roger si, nu in ultimul rand, Massini. O tripla salva de aplauze a intampinat intrarea domnului M. Petrovici in scena si succesul a crescut pana la finalul celui de-al treilea act, unde a avut loc o ovatie.
Delicioasa romanta 'Pe curand, floare de camp' si allegro-ul 'inger sublim' au fost cantate cum rar se poate auzi. Domnul Pogliani a reparat raul facut 'Luciei' de libretist dandu-i un frate vitreg. Cel putin daca el este dur cu ea, este cu o voce armonioasa si justa. Publicul l-a aclamat. Marea bucata – bucata capitala – bucata sacra a fost interpretata sclipitor.
Afara ploua, e vant si ninge; totusi sala este destul de frumoasa. Printre curajosii care au infruntat timpul urat pentru a veni sa vada 'Lucia' o vad pe doamna Simona Lahovary, desenandu-si frumoasa talie intr-o rochie rosie precum o flacara de Alexandria, pe umar un buchet de violete naturale, coafura romana, nod rosu prins in fluture; doamna Charles Jarka; domnisoarele de Laptew in toaleta de regina cu mari panglici de aur pur atasate pe umar à la Royal-Dauphin. Doamna Dabija, un portret de mica ducesa pe o tabachera Ludovic XX, in satin alb precum zapada, puf de pene albe cu egreta in briliante; sora sa, doamna Scortescu, foarte gratioasa in alb argintat, colier de garoafe dalbe. Domnisoara Soimescu; doamna Lecca; doamna Gluck; doamnele Lehliu; doamna Candiano; doamna Gigurtu; doamna Hartoular etc.
Citește pe Antena3.ro
Parterul este plin ca de obicei. Dupa teatru toata lumea fuge acasa. Timpul a devenit ingrozitor. A aparut chiar si un plug pentru zapada.
La sala Bossel s-a jucat 'Micul Ludovic'. Putina lume din cauza ploii. Totusi piesa a reusit. Este bine montata si bine jucata. 'Micul Ludovic' promite sa devina mare data viitoare. Societatea a ales joi teatrul francez.
Actorul – vagabond, cheltuitor, sarac si nobil
Ratacitori si totusi nobili, actorii romani ai secolului al XIX-lea sunt supusi unor judecati si prejudecati generalizante. Nevoiti sa-si schimbe in permanenta scena din ratiuni economice, in cautarea unor angajamente satisfacatoare, interpretii teatrului romanesc voiajeaza unificand mentalitati si reprezentari estetice. Despre cum erau acesti primi actori romani ne spune Nicolae Iorga in maniera sa deseori paradoxala: 'A fost intai pana la 1880, vechiul teatru romantic si patriotic, vagabond, cheltuitor, sarac, boieresc, foarte nobil si foarte grandios in mijlocul lipsei celei mai desavarsite'.
In aceasta lume de peregrini, aflati in permanenta cautare, coexista blocaje si libertati: instabilitatea limbii, aflate in plin proces de unificare, impreciziile inevitabile ale tehnicilor dramatice inca in formare, improvizarea cadrului scenografic, dificultatile de preparare si invatare a rolurilor, omniprezenta sufleurului ca partener de scena, conditionarea artei interpretative de un public care prefera emotionalul in detrimentul intelectualului...
Impacarea unor extreme in ceea ce priveste asteptarile publicului instarit cu cele ale publicului ce platea cu 'marunteaua' se transpune in cronici acide ale criticii dramatice de intampinare. Concurenta trupelor straine, sprijinite de guverne efemere si preferate de catre elitele cosmopolite, a facut din interpretul roman un vanzator ambulant de iluzii, un cautator de locatii de joc si de recunoastere.
Victor Eftimiu ii numeste cu compasiune 'pasari calatoare': 'Am avut si noi, ca toate popoarele, genul asta de vantura-tara, plin de talent, de pitoresc, care se produceau astazi la Rosiorii de Vede, maine la Caracal, peste o saptamana la Piatra-Neamtului.
Firi neastamparate, incropeau cate un mic colectiv si bateau tara in postalioane sau vagoane de clasa a treia, poposind pe unde da Dumnezeu, cu grija vesnica a unei bucati de paine, a unei saltele de paie, intr-un hotel sordid unde nu totdeauna isi plateau chiria camarutei. «– Ascundeti mustarul!», spuneau baietilor de pravalie patronii birturilor. Fiindca mustarul, care nu se platea, era mancarea de rezistenta a famelicilor tragedieni. Il devorau cu paine, pana se saturau si nu mai consumau alte bucati de pe lista'. (Lucian Pricop)
• Traducere din limba franceza de Lucian Pricop
• Continuarea in numarul viitor
