CTITORI AI ROMÂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Dumitru C. Brătianu şi Costache Rolla.

Dumitru C. Brătianu s-a născut în anul 1818, la Piteşti. A fost fiu al stolnicului Constantin (Dincă) Brătianu din Piteşti. Frate mai mare al lui Ion C. Brătianu. Primele cursuri şcolare le-a urmat la Piteşti, cele secundare la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti. Bacalaureatul l-a trecut la Paris, în anul 1835. În capitala Franţei a frecventat un an universitar Facultatea de Medicină, s-a înscris după aceea la şcoala Normală, pentru ca în final să se decidă pentru Facultatea de Drept (din anul 1841). În toţi acei ani a audiat şi cursurile marilor filoromâni Jules Michelet şi Edgar Quinet, la College de France.
Împreună cu alţi colegi de generaţie aflaţi la studii în Franţa a activat în Societatea pentru învăţătura poporului român (din august 1839), în cadrul Societăţii studenţilor români de la Paris (din decembrie 1845), cum şi în "Însocierea Lazariană" (din noiembrie 1847) pentru promovarea învăţământului public în Principatele Române.

Intrat în Francmasonerie, a făcut parte din lojiile "L’Athenes des Etranges" şi "La Rose du parfait silence". A luat parte la evenimentele paşoptiste din Paris.
În aprilie 1848 a revenit în ţară, a fost cooptat în Comitetul revoluţionar din Muntenia (la 10 mai 1848). Trimis al guvernului provizoriu  paşoptist ca agent diplomatic pe lângă guvernele de la Viena şi Budapesta; mai mult, primind chiar împuternicirea de a reprezenta interesele guvernului revoluţionar pe lângă "diversele puteri prietene din Europa".

Odată revoluţia înăbuşită, D. Brătianu a luat drumul exilului, aidoma celorlalţi paşoptişti din Principatele Române. A devenit unul din cei mai activi în presă şi pe lângă Cancelariile europene, făcând  cunoscută lupta naţională a românilor, pentru închegarea unităţii statale. O contribuţie însemnată a avut şi în Comitetul Central Democratic European de la Londra (creat la 11 septembrie 1851).
În vara anului 1857 a putut să revină în ţară, unde a fost ales deputat, secretar şi raportor al Divanului ad-hoc rostuit pentru a expune în faţa Europei dorinţele românilor din cele două ţări nefiresc separate.

A PECETLUIT PRIN VOTUL SĂU UNIREA
Partizan al Unirii, a făcut parte din Adunarea Electivă a Munteniei care la 24 Ianuarie 1859 a pecetluit prin votul său Unirea Principatelor sub un singur Domnitor. Sub Domnia lui Cuza Vodă, în primii ani a fost chiar unul dintre cei mai iscusiţi emisari pe care Prinţul Unirii i-a trimis în capitalele marilor ţări europene, ca să pledeze în favoarea recunoaşterii şi consolidării faptului împlinit la 24 Ianuarie 1859. Pentru ca în ultimii ani de domnie ai lui Alexandru Ioan I, D. Brătianu să devină unul dintre cei mai activi complotişti ai "monstruoasei coaliţii", care a dus la actul detronării de la 10/11 februarie 1866.
Noua domnie i-a procurat lui D. Brătianu unele satisfacţii, însă nu chiar după aşteptări. A devenit primul primar general ales al Capitalei (1 martie 1866-9 martie 1867) şi vicepreşedinte al Constituantei din anul 1866. Cum mai toţi paşoptiştii au căpătat în anii lungi ai exilului solide deprinderi diplomatice, Dumitru Brătianu s-a prenumărat şi sub domnia lui Carol I ca un iscusit mesager al cauzei românilor, în străinătate.

Scurt timp, a fost desemnat ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1 martie-5 august 1867), interimar (de la 1 martie 1867) şi titular la Ministerul Lucrărilor Publice (până la 13 noiembrie 1867), în guvernele Constantin Al. Creţulescu şi, respectiv, Ştefan Golescu.
În preajma organizării solemnităţii pentru constituirea Regatului Român, fratele său Ion C. Brătianu i-a trecut conducerea guvernului naţional-liberal (la 10 septembrie 1881), spre a prezida istoricul act. A  fost, prin urmare, un prim-ministru de tranziţie care atunci când a încercat să-şi ia menirea în serios a propus un program radical de guvernare, a fost trântit de la putere de Parlamentul coalizat (8 iunie 1881).

A FOST ŞI A RĂMAS UN IDEALIST
Dumitru Brătianu a fost membru fondator şi ales în primul Comitet Executiv al Partidului Naţional Liberal (în anul 1875). Ani la rând ales deputat, senator. În perioada octombrie 1878-8 iunie 1881 a îndeplinit cu bune rezultate funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol. Cel care scrisese lui Kogălniceanu la 1856, că are "mare frică, dar speranţă şi mai mare pentru mândra şi necăjita noastră patrie", n-a ezitat să intre în conflict politic chiar cu fratele său, pe care îl acuza că în lunga-i guvernare n-a reuşit să înfrâneze corupţia "mamelucilor" din preajma sa. În campania iniţiată de el – prin ziarul Naţiunea (17 iunie 1882-26 septembrie 1891) – în vederea creării "unei atmosfere de virtute cetăţeneacă" s-a desprins din PNL, a creat Partidul Liberal Democrat pentru a-şi uni forţele cu Partidul Liberal Conservator (al lui Lascăr Catargiu şi Gheorghe Vernescu) şi cu radicalii conduşi de Gheorghe Panu, în "Opoziţia Unită" ce a dus la căderea Guvernului Ion C. Brătianu.

Cei doi fraţi s-au împăcat la bătrâneţe. Dumitru a revenit în PNL (26 martie 1890), după moartea fratelui mai mic a preluat el conducerea partidului (mai 1891) însă purificarea vieţii politice a României tot nu s-a putut face – erau prea mari interesele şi prea multă inerţie în clasa politică a acelei vremi. Dumitru C. Brătianu a murit la 8  iunie 1892, în Bucureşti. A fost şi a rămas toată viaţa un idealist, al cărui entuziasm însufleţeşte masele, pune în mişcare energiile creatore ale unui popor; a fost şi un destoinic diplomat, desigur. Pe terenul realităţilor, omul politic a lăsat – generos şi dezinteresat – întâietatea fratelui său, un pas înapoi elegant care s-a fixat ca atare într-o luminoasă pagină de istorie naţională.

COSTACHE ROLLA, ÎNFOCAT MILITANT UNIONIST
Încă din tinereţe a intrat slujbaş în administraţia ţării, ajungând până în înaltul rang de vornic.
A fost unul dintre cei mai înfocaţi militanţi unionişti din Moldova. Semnatar al Petiţiei de la 11 februarie 1856, adresată de partida naţională de la Iaşi, Conferinţei internaţionale de la Constantinopol, la care se discuta "chestiunea Principatelor Române".
C. Rolla a fost membru fondator al Societăţii "Unirea" de la Iaşi (25 mai 1856), al Comitetului Central al Unirii – Iaşi şi al Comitetului Central Electoral din Moldova (februarie 1857).
Deputat de Iaşi, din partea proprietarilor mari în Divanul ad-hoc din 1857. În timpul lucărilor, Rolla a funcţionat ca secretar al Divanului ad-hoc şi ca secretar al Comitetului sătenilor. Totodată, a fost cooptat în Comitetul celor şapte deputaţi, menit să redacteze Proiectul de propuneri pentru organizarea viitoare a Principatelor Române.

La alegerile de la 26-30 decembrie 1858, Constantin Rolla a devenit deputat în Adunarea Electivă, ce avea să proclame noul Domnitor al Moldovei.
În casa lui C. Rolla a avut loc, în seara de 2 ianuarie 1859, consfătuirea partidei naţionale, în care s-a dezbătut şi s-a respins propunera lui Anastasie Panu de a se proceda la Unirea Principatelor: printr-o acţiune imediată şi în cooperare cu partida unionistă de la Bucureşti. După cum, C. Rolla a avut şansa istorică să conducă ultima şedinţă a partidei naţionale, în noaptea de 4/5 ianuarie 1859, când s-a hotărât susţinerea necondiţionată a candidaturii colonelului Alexandru Cuza la Tronul Moldovei.

În primii ani ai Domniei lui Cuza Vodă, Constantin Rolla a fost în câteva rânduri numit ministru.
Titular al Ministerului Cultelor (16 ianuarie-6 martie 1859) şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (pe timpul cât titularul Vasile Alecsandri s-a aflat în turnee diplomatice europene), în întâiul guvern orânduit de Cuza Vodă la Iaşi. În afara portofoliului Ministerului Afacerilor Străine, în guvernul de la Iaşi condus de Manolache Costache Epureanu, Rolla a mai deţinut interimatele la Ministerul de Interne (23 aprilie-17 mai 1861), la Ministerul Lucrărilor Publice (23 aprilie-23 septembrie 1861) şi, în fine, a fost trecut de la Afacerile Străine, titular la Justiţie (23 mai-23 septembrie 1861).
Experienţa căpătată de tânăr în domeniul administraţiei i-a fost de mare folos lui Rolla în activitatea de coordonare a departamentelor ministeriale încredinţate ulterior.

După ce "faptul împlinit" la 5 şi 24 Ianuarie 1859 a devenit definitiva Românie, ponderatul om politic Costache Rolla a continuat să-şi servească conştiincios patria, fără a se îmbulzi, precum atâţia, la funcţii înalte, pe care totuşi trecutul său de luptător unionist le recomanda cu prisosinţă.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.

Urmează
Citiţi mâine despre Lascăr Catargiu şi Vasile Boerescu.