Disidentul Vasile Paraschiv şi profitorii anticomunismului

Vineri, la Ploieşti, a încetat să mai bată inima lui Vasile Paraschiv, muncitorul care s-a luptat, de unul singur, cu regimul comunist. S-a stins la 82 de ani, după ce i-a contestat şi pe profitorii anticomunismului.

După ce s-a retras din PCR (1968), a fost arestat şi torturat în mai multe rânduri de Securitate. A fost internat în spitale psihiatrice, la Urlaţi, Spitalul nr. 9 din Bucureşti, Voila. În 1977, a intrat în legătură cu scriitorul Paul Goma, care iniţiase mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. S-a alăturat, din 1979, lui Gheorghe Braşoveanu şi Ionel Cană, în Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). A pătimit apoi un alt val de represiuni din partea regimului comunist.

"Vasile Paraschiv – şi familia sa – a îndurat totul, însă nu a tăcut: a strigat – de durere, de revoltă, de promisiune că nu se va lăsa până când lumea de peste Zidul Raiului Comunist nu va afla cum sunt trataţi oamenii care cer drepturi pentru un om într-un regim terorist, totalitar”, scrie Paul Goma despre cel ce l-a susţinut la greu, în prefaţa volumului "Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist” (Polirom, 2005). "Vasile Paraschiv a strigat, într-o vreme când cvasitotalitatea românilor tricolori – potrivit înţelepciunii mioritice – tăceau, de li se auzea până la Paris rezistenţa-prin-tăcere, şi îndurau, supuşi, toate umilinţele, toate privaţiunile, toate batjocurile, toate chinurile la care îi supunea, de decenii, haita «tovarăşilor de sus de tot» apărată cu devotament de turma porcilor sălbăticiţi: securiştii «patrioţi», mă rog frumos. Însă, vai, eternitatea de suferinţe nu s-a încheiat pentru Vasile Paraschiv la 22 decembrie 1989. Securiştii-activiştii de ieri, deveniţi nesfârşit de «democraţi» începând de a doua zi dimineaţa – citeşte: «revoluţionarii cu voie de la Brucan», profitorii-de-război, hoitarii, vitejii la plăcinte, bătătorii în pieptu-le de bostan fiert, urlătorii: «Noi am rezistat! Noi am răpus fiara comunistă!» –, aceştia l-au îmbrâncit în lături, l-au alungat dintre ei, întrebându-l cu respectul ploieşteano-danubian intrat în legendă: «Tu cine eşti, mă? Cară-te de-aici că noi avem treabă, noi facem revoluţie, nu sindicat!».”

S-a luptat şi în post-comunism cu aceeaşi ardoare pentru dreptate şi adevăr cu care combătuse vechiul regim. Ademenit de promisiunile anticomuniştilor de profesie de după 1989, a cerut drepturi pentru disidenţi şi foştii deţinuţi politici. Deziluziile au urmat una câte una. 

Prima, cu ocazia lansării Raportului Comisiei Tismăneanu. Atunci, alături de reprezentanţi ai Fundaţiei Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă, de Constantin Dobre, liderul minerilor grevişti din Valea Jiului, de Asociaţia "15 Noiembrie 1987”, Vasile Paraschiv a protestat faţă de documentul publicat. În manifestul prezentat opiniei publice în ianuarie 2007, se arăta că "«Raportul Final», elaborat de echipa condusa de Vladimir Tismăneanu, are un evident caracter ideologic de sorginte internaţionalistă prezentând numeroase omisiuni, interpretări eronate ale faptelor şi mistificări crase ale adevărului istoric”.

"Este o măsură de condamnare a crimelor Partidului Comunist Român luată pe jumătate, pentru că în condiţiile acestea în care crimele, criminalii sunt condamnaţi teoretic, verbal, declarativ fără ca aceste declaraţii să aibă consecinţe juridice atunci această condamnare a comunismului în ţara noastră este o formalitate banală care urmăreşte ca scop să satisfacă cererea victimelor”, declara Vasile Paraschiv într-un interviu acordat în 2007. "Dar noi, victimele dictaturii comuniste, nu cerem doar ca criminalii, torţionarii care ne-au chinuit pe noi şi familiile noastre să fie condamnaţi doar teoretic, verbal. Vrem să se faca o lege pe baza căreia fiecare victima să aibă dreptul să-i cheme pe torţionarii săi în faţa justiţiei unde să dea socoteală pe baza legilor statului de drept”.

Dezamăgit de vorbele goale ale politicienilor, la 1 decembrie 2008, a refuzat distincţia "Steaua României în grad de cavaler”, acordată de preşedintele Traian Băsescu. În timpul festivităţii, Vasile Paraschiv şi-a explicat astfel gestul: "Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii. Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată”.   

În ianuarie 2010, temerile lui Vasile Paraschiv despre respectarea "dreptăţii şi adevărului” s-au adeverit. Curtea Supremă a decis, irevocabil, respingerea cererii sale, prin care solicita statului român daune morale pentru tortura la care a fost supus în timpul regimului comunist. S-a încheiat atunci un proces care dura de câţiva ani. Astfel, în 2008, Tribunalul Bucureşti, îi dăduse dreptate lui Vasile Paraschiv şi-i acordase suma de 300.000 de euro, drept despăgubiri morale. La 18 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a anulat sentinţa, cu argumentul că ar fi trebuit să dea statul roman în judecată imediat după "revoluţie”.

S-a retras din partid când alţii aderau cu entuziasm
O lecţie de neuitat este şi relaţia lui Vasile Paraschiv cu Partidul Comunist, descrisă în volumul memorialistic "Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Născut într-un sat din apropierea Bucureştiului, el a urmat traseul multor copii din familii sărace de ţărani. De la 12 ani a plecat din locurile de baştină, pentru a munci "la patron”, la oraş. "În 1940, am fost nevoit să părăsesc casa părintească şi satul natal, plecând într-o zi, pe jos, desculţ, cu capul gol, în cămaşă şi izmene, la Bucureşti, cale de 20 km, să-mi câştig singur existenţa, sperând într-o viaţă mai bună şi fără să mai fiu umilit şi batjocorit ca acasă”, îşi va aminti, mai târziu. "Patronul mi-a dat mâncare şi adăpost timp de cinci ani de zile, până în 1945, iar la sfârşit, o bătaie bună la fund cu lanţul cu cheile de la casa de bani, ţinându-mă cu capul între picioarele lui. Am plecat de la el doar cu ce aveam pe mine, fără să-l mai întreb dacă îmi dă şi mie ceva pentru cei cinci ani cât am muncit şi l-am servit cu credinţă şi loialitate. Şi totuşi nu era deloc un om rău şi nu vorbea urât cu mine, ceea ce îmi atrăsese dragostea şi ataşamentul faţă de el şi interesele lui. Doar un singur lucru mă nemulţumea: munceam foarte mult şi nu aveam libertate deloc. Lucram în fiecare zi de la ora 7 până la 23, fără pauză de masă, iar duminicile, de la 7 la 14 şi de la 18 la 21.”

După război, pentru fostul băiat de prăvălie, ideologia "Partidului”, pe care i-o "tălmăcise” un activist sindical comunist, a părut raiul pe pământ. "Dreptate, libertate, demnitate şi o viaţă mai bună pentru cei simpli şi mulţi”, a fost lozinca ce l-a cucerit. A devenit membru al PCR în 1946, la recomandarea ilegalistului Constantin Senteşi. Unul câte unul, idealurile s-au destrămat. A primit mustrări pentru că îl citea pe Lucreţiu Pătrăşcanu, i s-a recomandat să renunţe la femeia iubită care avea origine "nesănătoasă” şi a fost evacuat ilegal din casa pe care o primise de la stat, din cauza unui miliţian cu "pile”. S-a retras din partid în noiembrie 1968, când alţii aderau sincer, după evenimentele din Cehoslovacia. S-a întâmplat la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic Brazi, în timpul adunării generale. "Am declarat deschis că nu mai vreau să fiu membru al partidului, pentru că acesta calcă în picioare legile şi Constituţia ţării, după bunul său plac, şi a întors spatele muncitorilor – după care am părăsit sala de şedinţe”. După câteva luni a început calvarul arestărilor şi internarea cu forţa în instituţiile de bolnavi psihic.

Testamentul politic
"1. Să nu iertaţi şi să nu uitaţi niciodată perioada grea a dictaturii comuniste din România anilor 1944-1989, crimele şi nelegiurile regimului comunist (…).
2. Să luptaţi şi să fiţi activi în viaţă, pentru ca tot ce s-a întâmplat atunci să nu se mai repete niciodată în istoria ţării noastre.
3. Să luptaţi pentru apărarea drepturilor omului în România, pentru dreptate şi libertate, democraţie şi demnitate, pentru adevăr.
4. Să nu vă fie frică niciodată de persecuţii şi de represiune, atunci când cauza, cererile voastre sunt întemeiate de lege.
5. Să luptaţi pentru apărarea valorilor morale ale Revoluţiei române din Decembrie 1989 (…).
6. Să nu puneţi niciodată interesele voastre personale deasupra intereselor generale ale ţării şi poporului nostru.
7. Să fiţi cetăţeni oneşti în viaţă, oameni cinstiţi şi corecţi, gata oricând să dovediţi spirit de sacrificu pentru cauza şi interesele poporului nostru.
8. Să dobândiţi de la dascălii voştri tot ce este mai frumos, mai bun şi nobil în viaţă şi să puneţi în practică aceste învăţături.
9. Să urmaţi exemplul eroilor şi martirilor poporului român.
10. Să învăţaţi foarte bine carte. (…)
11. Asta este tot ce pot să vă las eu moştenire: lupta mea, sfatul, ideile şi exemplul meu personal.”   
Vasile Paraschiv, 2003