Două milenii de poezie pe ţărmul Pontului Euxin / Ovidiu la Tomis

Se împlinesc luna aceasta 2.000 de ani de la trimiterea lui Ovidiu în exil la Tomis. Din locul actual al Constanţei, ilustrul  poet şi-a expediat scrisorile sub formă de elegii în "cetatea eternă". "Tristele" şi "Ponticele" sunt capod­operele sale compuse pe ţărmul Mării Negre.

Recent, Academia Română a organizat un colocviu dedicat împlinirii a două milenii de la sosirea lui Ovidiu pe teritoriul Daciei. Exegeţi în istoria literaturii şi poetică din Italia, Franţa, Moldova şi România au evocat meritele "întâiului romantic european", cum îl numeşte George Călinescu pe la­tinul exilat în cetatea Tomisului.   

PRIMEJDIOASA "ARS AMANDI"
Nu se ştie însă nici acum cu precizie cauza exilului. Fiind fapte legate de familia împăratului, n-a fost o judecată publică, urmată de procedura ostracizării. Operele istoricilor lui Octavian Augustus nu s-au păstrat, astfel că învinuirile aduse poetului nu pot fi deduse decât din versurile sale.

Trei sunt ipotezele cărora li s-au raliat de-a lungul vremii biografii poetului. Prima dintre ele şi cea mai cunoscută, conform căreia Publius Ovidius Naso ar fi fost alungat de la Roma în legătură cu scandalul izbucnit după descoperirea relaţiilor amoroase ale Iuliei Minor, nepoata lui Octavian Augustus, cu unul dintre amicii împăratului pe nume Junius Silanus. Ca orice infracţiune ce aducea atingere unuia dintre membrii familiei imperiale, era socotită o crimă de les maiestate. Autorul lui "Ars amandi" (arta iubirii) favorizase – involuntar, se pare – întâlnirile îndrăgostiţilor în propria-i casă.  Nepoata împăratului era socotită şi ea o fiinţă divină, iar întâlni­rile ei clandestine presupuneau, dincolo de scopurile erotice, şi aranjamente politice. Dacă nu de crimă, de trădare în mod sigur putea fi  astfel poetul învinuit.

O a doua ipoteză, în legătură cu cea anterioară, presupune participarea lui Ovidiu la un complot politic. Şi în sfârşit, conform celei de-a treia, fusese conside­rat "criminal religios" deoarece ar fi luat parte la culte şi ceremonii păgâne, interzise de lege.

"TRISTIA"
În anul 8 d.C., poetul avea 51 de ani. Făcuse studii de retorică şi se remarcase din tinereţe în "arta declamaţiei" şi "arta compunerii poetice". Dobândise în ultimii ani notorietate publică prin difuzarea operelor sale – tragedia Medeea, primele trei cărţi din Ars amandi (sau Ars amatoria), marea frescă a Metamorfozelor în 15 cărţi. Se subînţelege groaza trezită de scandal în sufletul poetului ce nu fusese vreodată soldat.  Încercând a se face uitat, a plecat pe insula Elba. După ce-i exilează pe ceilalţi – pe Iulia Minor ţinând-o până la moarte pe insula Trimerus – Octavian Augustus îşi îndreaptă mânia asupra poetului. Îl învinuieşte pentru imoralitatea "Artei iubirii" şi pentru o crimă, numită totdeauna de Ovidiu doar "error" (greşeală).

Îi aflăm din prima carte a Tristiei (Tristele) disperarea şi tristeţea. Nevinovat, nu se plânge însă de pedeapsa exilul ci de depărtarea lui. Pentru învinuiri mai grave, ceilalţi fuseseră exilaţi mai aproape de Roma. Ocupat cu treburile statului, împăratul n-a avut ocazia să-i citească Ars amandi, scrie în elegii Ovidiu. Ar fi constatat că nu e o scriere imorală căci nu-i învaţă pe bărbaţi căile şi mijloacele de seducţie a femeilor virtuoase. Imploră, zeii să-l protejeze, căci nu făptuise o crimă ci doar o greşeală.

"AICI EU SUNT BARBARUL..."
Prin elegiile Tristiei povesteşte că în decembrie anul 8 d.C. se afla pe-o corabie, în largul Mării Adriatice, călătorind către Tomis. Din cauza unei furtuni, fusese să se înece. Peste Istmul Corintic Ovidiu a trecut cu trăsura. "Suferinţele îndurate de mine sunt prea mari pentru a putea fi crezute", îşi plânge Ovidiu în versuri soarta. Schimbând mijloacele de transport pe mare, mergând cu trăsura ori pe jos pe uscat, ajunge la destinaţie tocmai în primăvară.

Colonie a cetăţii greceşti Milet, Tomisul şi împrejurimile sale sunt locuri periculoase pentru misionarul Romei. În populaţia mixtă – greci, geţi şi sarmaţi –, nimeni nu ştie limba latină. Grecii erau supuşi direcţi ai împăratului Romei pe când "barbarii" se aflau sub ascultarea căpeteniilor lor, vasali şi aceştia ai lumii romane. "Aici eu sunt barbarul, pentru că nu sunt înţeles de nimeni", scrie Ovidiu. La început comunică prin gesturi, apoi deprinde limba sarmatică şi cea getică.

Din căldura şi rodnicia spaţiului mediteranean, Ovidiu s-a trezit, scrie istoricul Ribbeck "într-o stepă pustie fără culturi şi arbori, care nu producea nici struguri, nici poame; în schimb, ogoare slab cultivate, sau lăsate în părăginire, pe care numai pelinul amar creştea". Nedeprins cu vânturile îngheţate, s-a-mbolnăvit de friguri şi de pleurită. Avea insomnii şi nu-i pria hrana. Poetul, ca şi ceilalţi dinăuntrul cetăţii, trebuia să ia parte la apărarea ei când o atacau "barbarii" trecând Dunărea îngheţată. Încercase să se ocupe de agricultură şi păstorit, însă "barbarii" nu-l lăsau să ajungă la rod. Femeile tomitane nu cunoşteau torsul, iar grecii din cetate adoptaseră şi ei portul băştinaşilor. Purtau piei cusute, iar din bărbile lor atârnau sloiuri de gheaţă – îşi impresionează Ovidiu cititorii romani.  

CÂNTAREA – EA NU ŞTIE CE-I MOARTEA
A avut deseori gânduri de moarte şi a încercat de câteva ori să se sinucidă. Se temea că viaţa de-apoi va fi după credinţele pitagoreicilor ori geţilor iar sufletul său va hălădui şi după pământescul sfârşit tot printre barbari. Scrie însă neistovit. În anii 8-12 compune cele cinci cărţi din "Tristele" (între care şi faimoasa "Povestea vieţii mele"), după care începe "Ponticele". S-au păstrat elegiile sale fiind trimise, sub formă de scrisori, familiei şi prietenilor din Roma. A murit în prima zi a anului 17 cu speranţa neîmplinită că-i vor fi duse rămăşiţele trupului incinerat la Roma. A fost înhumat, se presupune, lângă poarta cetăţii Tomis.

I s-a împlinit, însă, deplin credinţa exprimată în poemele sale: "Sunt trecătoare toate – răspund – îmi doresc faima/ Să fiu slăvit în lume, cât ea va dăinui!/ Homer trăi-va-n lume cât vor trăi şi munţii,/ Cât cursul apei curge mereu spre mări grăbit (...)/ Cântarea – ea nu ştie ce-i moartea (...)/ Eu mândru sunt: cântarea-mi nesocoti-va rugul/ Căci mi-este hărăzit/ Ca faima mea să crească în timpul nesfârşit."
Şi n-a greşit: de 2.000 de ani, rug nepieritor e cântarea exilatului ce-a nemurit şi Pontul Euxin.

Misionarul culturii romane

Fiind cel mai cult om al acelor me­lea­guri, poetul Ovidiu era desemnat pre­şe­dinte al juriului la serbările locale (ago­no­tet). Cu o asemenea ocazie a fost îm­po­dobit cu o coroană de laur. Din competentul studiu ce i l-a consacrat în 1928, Carol Blum, profesor la Liceul Mir­cea cel Bătrân din Constanţa, reies alte neobişnuite întâmplări. Plân­gându-se atât de mult de viaţa printre barbari în elegiile sale, "relega­tul" Ovidiu i-a su­pă­rat pe tomitani. Au decis şi ei să-l sur­ghiu­nească din chiar locul exilului. Ca să-i împace, poetul se  răscumpără cu ver­suri de mulţumire că se purtaseră bine cu el şi-l scutiseră chiar de biruri. La moartea lui Augustus i-a delectat pe geţi cu o poezie compusă în limba lor. În semn de admiraţie, ascultătorii şi-au zăngănit săgeţile de luptă  din tolbe. În cei opt sau nouă ani petrecuţi la Tomis, "misionarul culturii romane, scrie Blum, şi-a căutat mângâiere în muza sa, ferindu-se de vin, de jocul cu zaruri şi de femei". Pentru prima dată versurile sale au apărut pe meleagurile urmaşilor geto-daci, la Sibiu, în 1679. În 1885, a fost prezentată la Bucureşti drama "Ovi­diu" scrisă de Vasile Alecsandri. "Tristele" au fost publicate în traducere românească în 1930 cu titlul "Scrisori din Tomis". Abia în 1957 însă, cu prilejul serbărilor dedicate împlinirii a două milenii de la naşterea poetului, au fost publicate şi "Ponticele". Un oma­giu i-a fost adus atunci şi prin dez­ve­li­rea bustului său, în Bucureşti, la "Şosea", operă a sculptorului Cornel Medrea.