Guvernul Roman, format pe bază de recomandări

Cu excepţia doctorului Marinescu, un vechi prieten, premierul i-a cunoscut personal pe majoritatea miniştrilor cu puţin timp înainte de a-i numi.

Atât începutul, cât şi sfârşitul Guvernului "Roman II" au stat sub semnul "mi­neriadelor": ajuns la putere după ve­nirea ortacilor la Bucureşti în iunie 1990, a fost demis în septembrie anul ur­mător, la presiunea străzii înţesate de salopete.

Despre primul Cabinet instalat după alegeri, unii dintre membrii săi au păstrat în memorie amintiri amestecate, şi mai bune, şi mai puţin bune. Cu toţii apreciază va­­loarea pro­fe­sională a miniştrilor. Unul dintre punctele slabe, în opinia ma­­jorităţii foştilor membri ai Cabi­ne­tu­lui care au scris memorii, a fost lip­sa spiritului de echipă. Explicând cum a format al doilea guvern al Ro­mâ­niei postdecembriste, Petre Ro­man a spus că şi-a ales echipa după două criterii: probitatea profesiona­lă (persoane recunoscute ca spe­ci­a­lişti) şi morală (să nu fi făcut parte din structuri de condu­cere pe vremea lui Ceauşescu). Adrian Năstase, mi­­nistru de Externe, este de părere că îşi datorează postul minerilor. Doru Viorel Ursu, titularul Internelor, măr­t­u­riseşte că în privinţa numirii sale are mai multe bănuieli decât certitudini.

"Am format acel guvern pe baza unor informaţii culese, recunosc, într-o manieră nesistematică şi pro­ba­bil insuficient întemeiată, re­cunoş­tea pre­mierul de atunci în volumul «Mărturii provocate. Convorbiri cu Elena Ştefoi». Totuşi, am adus în Gu­vern oameni care se bucurau de o mare apreciere în profesiunea lor, re­cu­noscuţi pentru capacitatea de a munci şi de a-şi face meseria dincolo de avatarurile sistemului comunist. Acesta a fost criteriul după care m-am ghidat atunci când mi-am format echipa. În afară de Bogdan Ma­rin­e­scu, care îmi era prieten - şi des­pre care în mediile din sistemul de să­nătate se spunea că a fost un medic excelent, atât ca medic, cât şi ca ma­na­ger, fiindcă era directorul spitalului care acum se numeşte, pe bună dreptate, Panait Sârbu -, toţi ceilalţi erau oameni pe care nu-i cunoşteam di­rect, pe care nu-i frecventasem înain­te de Revoluţie, cu care nu avu­se­sem legături. Era deci un guvern de oameni care, cel puţin în opinia ge­nerală, erau bine văzuţi, oameni va­loroşi: Ioan Aurel Stoica, Vă­tă­şescu, Dijmărescu, mai apoi Babiuc, Ursu, care se remarcase ca un tânăr jurist şi judecător, Gheorghe Ştefan la Învăţământ, Andrei Pleşu la Cultură ş.a.m.d. Când guvernul nostru a fost aruncat peste bord în septembrie 1991, atunci am spus un lucru de care şi astăzi aş putea fi mândru: «Acesta este un guvern de oameni compe­tenţi, care a fost format pe criterii de competenţă, şi este ultimul guvern de acest fel, de acum încolo vor fi numai guverne create pe criterii politice, pe criterii de apartenenţă la un interes politic»."

În volumul de memorii "Liberta­tea ca datorie", Petre Roman devoa­lea­ză şi alte amănunte din culisele formării celui de-al doilea Cabinet al României postrevoluţionare. Criterii­le de selecţie după care s-a ghidat: profesionalismul şi să nu fi colaborat cu regimul Ceauşescu. Fireşte, la acest din urmă punct s-au făcut şi unele excepţii. "Hotărâsem să-mi asociez pe cei mai buni profesionişti români din fiecare domeniu, cu condiţia să nu fi ocupat nici un post de răspundere sub Ceauşescu, descrie Roman mecanismele facerii Guvernului. De altfel, cu câteva săptămâni înainte nu-i cunoşteam personal pe toţi. Pe câţiva mi i-a recomandat academicianul Drăgănescu. Am procedat din aproape în aproape, fiecare sugerându-mi cutare sau cutare persoană pentru cutare sau cutare post. Din fostul guvern provizoriu l-am păstrat numai pe Andrei Pleşu care, deşi dezavuase energic mineriada, a socotit şi el că poate fi mai util în interiorul Guvernului; pe alţi doi miniştri, Anton Vătăşescu la Industrie şi Aurel Stoica la Protecţie Socială, mi-i recomandase Mihai Drăgănescu, pentru cu­noscuta lor competenţă profesio­na­lă; la Ministerul Apărării l-am ac­ceptat pe generalul Stănculescu, pentru că era nevoie de un militar şi pentru că mi se părea câştigat pentru cau­za reformei. Restul echipei era for­mat din Eugen Dijmărescu, econo­mist, numit la Ministerul Orientării Eco­­nomice, din Adrian Severin, un ju­­rist cu o excelentă reputaţie în do­me­­­niul Dreptului comercial in­ter­na­ţional, numit la Ministerul Reformei, din Victor Babiuc, un penalist de prim ordin, numit la Justiţie, şi Theodor Stolojan, viitorul prim-mi­nis­tru, un universitar specializat în problemele de buget, numit la Fi­nan­ţe. La Ministerul de Interne l-am nu­mit pe Doru Viorel Ursu şi la Externe pe Adrian Năstase. Toţi aveau pe atunci între 40 şi 50 de ani, cei mai ti­neri fiind Severin, de 36 de ani, şi Ur­su, de 37! Numirea acestui guvern a pro­vocat în România o surpriză ex­tra­ordinară. Era un guvern tânăr, nou, cultivat, profesionist şi desprins de jocul politic." În volume de memo­rii sau cărţi de interviu, Doru Viorel Ur­su, Adrian Năstase şi Adrian Seve­rin nuanţează unele opinii ale fostului premier şi aduc amănunte supli­men­tare despre atmosfera din Guvernul Roman II.


PORTRET DE PRIM-MINISTRU
În 1994, agenţia de presă Rompres a editat dicţionarul "Personalităţi ale vieţii publice. Decembrie 1989-de­cem­brie 1994", un fel de "Who's who" românesc, realizat pe baza răspunsurilor furnizate de subiecţi la chestionarul alcătuit de echipa redacţională. Autorii volumului au prezentat, fără alte comentarii, da­te­le oferite spre publicare de su­biecţii înşişi. A rezultat astfel o radiografie a elitei politice din primii ani ai tranziţiei. Prezentăm în continua­re fişa biografică a premierului Pe­tre Roman. Prim-ministru al Guvernului României (26 decembrie 1989-26 septembrie 1991), lider al FSN, preşedinte PD/FSN din 17 martie 1991, deputat de Bucureşti de la 16 octombrie 1992. Născut la 22 iu­lie 1946 în Bucureşti; tatăl - in­giner, profesor, luptător în Brigăzile Internaţionale din Spania, decedat în 1983; mama - profesoară, ca­tolică, decedată în 1991; creştin-ortodox. Absolvent al Liceului de Informatică Bucureşti (1963); li­cen­ţiat al Institutului Politehnic Bu­cu­reşti, Facultatea de Energetică, Sec­ţia Hidroenergetică (1968, şef de promoţie). În perioada 1971-1974 urmează studiile de doctorat în Franţa, unde prin concurs obţine şi dreptul de a fi cadru didactic. Ob­ţi­ne, de asemenea, în 1971, masterul "Diplome d'Etudes Approfondies" şi susţine în martie 1974 teza de doctorat la Institutul de Mecanica Flui­delor, din Toulouse, din cadrul Universităţii "Paul Sabatier", cu tema "Aerarea naturală a curgerilor cu suprafaţa liberă". Carieră didactică la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din Bucureşti. În 1976 este şef de lucrări, în 1982 - conferenţiar, iar în 1985 şeful catedrei de hidraulică şi maşini hidrau­lice (1985-1990). Profesor universitar din 1990. Desfă­şoa­ră o intensă activitate ştiinţifică: şase monogra­fii, cărţi de memorialistică, peste 50 de articole şi studii publicate în re­vis­te de specialitate. Dintre volume­le apărute: "Mecanica fluidelor", "Hidrologie şi pro­tec­ţia calităţii ape­lor", "Introducere în fi­zica po­luă­rii fluidelor", "Mişcarea fluidelor compresibile cu transfer de căl­du­ră"; în colaborare: "Dosarul energiei nucleare, risc şi securitate", "Apa şi poluarea", "Probleme speciale de hidromecanică". Premiul "Aurel Vlaicu" al Academiei Ro­mâ­ne (1989). În noiembrie 1992 a fost lansat la Toulouse volumul "Datoria libertăţii" ("Les devoir de la liber­te"), Ed. Payot. În 1994 i-au apărut volumele "Libertatea ca datorie", Editura Dacia-Cluj, şi "Reintegrarea României în lumea liberă", Editura "România-Azi". Membru al Asocia­ţiei Internaţionale de Cercetări Hi­drau­lice "IAHR". Distins cu diploma UNESCO pentru mediul încon­ju­ră­tor şi trei decoraţii de stat (Franţa, Ecuador, Argentina). Participant la revoluţia Română din decembrie 1989. S-a afirmat în grupul revo­lu­ţio­narilor din Bucureşti, în manifestaţiile din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 - împotriva regimului dictatorial (în zonele Hotelului Intercontinental, CC al PCR, Televiziune). Din seara zilei de 22 decembrie 1989 face parte din CPFSN, cons­truit pentru coordonarea procesului revoluţionar de răsturnare a vechiului regim şi instaurarea demo­cra­ţiei. Numit prim-ministru al Româ­ni­ei la 26 decembrie 1989, a format şi condus Guvernul provizoriu până la 28 iunie 1990. Deputat de Bucu­reşti, ales la 20 mai 1990, pe lista FSN. La 20 iunie 1990 este desemnat prim-ministru şi demisionează din Parlament. Prezintă la 28 iunie 1990, în faţa Legislativului, "Programul Reformei" al noului guvern. Îşi depune mandatul de premier la 26 septembrie 1991. Lider naţional al FSN (17 martie 1991-30 martie 1992), iar în 30 martie 1992, preşedinte al FSN, devenit în mai 1993 PD/FSN. În cadrul scrutinului de la 27 septembrie 1992, ales de­putat de Bucureşti pe lista PD/FSN. Căsătorit; soţia - ziaristă, lector universitar; are o fiică studentă. Locuieşte în Bucureşti.