Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Felicitări pentru cel mai nou roman - „Strania valiză a domnului Silberstein” (Editura Humanitas, 2024) -, domnule Cătălin Mihuleac! Nefamiliarizat cu scrierile dumneavoastră, recunosc, m-au surprins verva și sarcasmul, limbajul dezbărat de piruete, ici, colo bulevardier, tonic, colorat. Care-i povestea acestei cărți, stimate domn, cum ați picat pe subiect, îi dădeați târcoale de mult, cum ați ales titlul? V-au intrigat nedreptatea, anonimatul în care au sfârșit cei doi evrei scăpați din Iași să cucerească Parisul (la propriu!)?
- Cătălin Mihuleac: Așa cum entomologul poartă la el o plasă de prins fluturi, romancierul este nedespărțit de plasa lui pentru capturarea subiectelor interesante. Practic, el e un prădător - înzestrat cu nas, ochi, dinți și urechi de dimensiuni mult mai mari decât le are bipedul normal. Da, m-a intrigat soarta celor doi mici ieșeni - Guillaume Silberstein și Bernard Natan - deveniți mari parizieni, în două domenii atât de pretențioase ca moda și filmul. Din păcate pentru ei, gloria câștigată la umbra Turnului Eiffel s-a dovedit înșelătoare. În alegerea subiectului, m-a incitat și faptul că-n România aceste personalități sunt aproape necunoscute. Apoi, am așezat cuvântul „valiză” în titlu datorită forței lui de sugestie. Fiecare dintre noi cară cu el o valiză, fie că e vorba de un bagaj genetic sau de-un calabalâc format din amintiri plăcute, amestecate la plesneală cu altele traumatizante.
Pe urmele a doi evrei din Iași celebri cândva la Paris
- Ați abordat o temă delicată ce a inclus, mă gândesc, o dificilă misiune de cercetare. Cum ați reușit să documentați o asemenea scriere? Ce aventuri ați trăit scriind acest roman? Până la urmă, ați (re)construit două caractere scormonind după alte două care au existat în realitate.
- Jil Silberstein - nepotul lui Guillaume Silberstein - mi-a deschis, odată cu inima, întreaga arhivă de familie, spre deosebire de nepoata lui Bernard Natan, care mi-a răspuns la mesaje abia după doi ani de hărțuire. E absolut firească reticența sa, având în vedere că Natan a fost multă vreme considerat „cel mai detestat evreu din Franța”, țară care se confruntă azi cu o recrudescență înspăimântătoare a antisemitismului. Mi-a trebuit un serios efort de dedublare ca să pot înțelege psihologia eroilor mei, iar în roman arăt câte ceva din această strădanie. Totodată, descriu și organizarea mea de șantier, începând cu fișierele pe care le completez și le întrețin în permanență, continuând cu caracterizările personajelor și descrierile lor fizice. Toate astea sunt întocmite cu migală, înainte de a demara procesul de scriere propriu-zisă. Vedeți, eu pornesc întotdeauna de la realizarea planurilor arhitecturale, abia apoi ocupându-mă de construcția narativă a textului, care se realizează printr-o scriitură tenace, de zi cu zi. Niciodată nu plec la drum cu desaga goală, spre deosebire de mulți alți colegi de-ai mei, care au o idee vagă de început, după care lasă totul pe seama inspirației. La mine, inspirația se sprijină pe un fundament real, adus de contextul vremurilor, de recuperările din arhive și de datele biografice ale actorilor principali. Altfel spus, dacă inspirația e o pasăre cântătoare, cadrul istoric e craca pe care pasărea stă.
Și nevastă, și amantă
- M-au surprins, în prima parte a volumului, două formulări interesante, cărora aș vrea să le risipesc misterul cu ajutorul dumneavoastră. Îi fac loc celei dintâi (ordinea e inversată, pentru a avansa apoi spre miezul poveștii): „Cine zăbovește asupra unei cărți de-ale mele trebuie să se simtă ca și când ar avea și nevastă, și amantă”. Faceți referire la un dublu plan narativ, dar de unde vine expresia în sine? Inspirație de moment, moștenire, preluare?
- Am învățat că lectura unui text e mai săracă în farmec, dacă nu construiesc narațiunea pe două planuri - unul arhaic și altul care se derulează în zilele noastre. La fel am conceput și-un alt roman al meu, America de peste pogrom. A-i asigura cititorului „și nevastă, și amantă” e o modalitate sigură de a-i suscita acestuia mai întâi interesul, iar apoi de a-i procura gama de satisfacții oferite de cele două instituții evocate. Instituții care nu se exclud, ci sunt complementare. Geneza unor asemenea figuri de stil vine în cazul meu pe cale naturală, fără să-mi pretindă eforturi speciale. Imaginația mea n-are nevoie de steroizi. De altfel, dacă aveți un carnet în buzunar, până mâine îl putem umple doar cu astfel de subtilități poetice.
Citește pe Antena3.ro
Cave ne cadas!
- A doua „subtilitate” care mi-a atras atenția: „Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!” De unde vine acest bizar și totodată captivant îndemn (pentru zile negre)? Acest „motto” îmi pare chiar una dintre cheile romanului – cheie a retractilității evreului prigonit din toate timpurile. Mai ales dacă ne gândim că Silberstein și Natan au părăsit Iașiul de început de secol XX la scurt timp după pogromul din 16 mai 1899 (prefațat de cel din București, din noiembrie1897). Bine, evreii români emigrați în acea perioadă în Occident au fugit de dracu’ și-au dat peste tac-su’, dovadă (și) destinele tragice ale celor două personaje istorice transformate de dumneavoastră în personaje de roman.
- „Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!” e un îndemn de a-ți păstra cugetul limpede, atunci când norocul se oprește la tine. E-un avertisment împotriva acelui soi de trufie, care vine la pachet cu victoriile noastre, e-un sfat de-a nu uita cine suntem și de unde am plecat. „Fii mare, dar modest!” Prospectând de-o viață firea umană, mi-am dat seama cât de scump se plătește aroganța, asta și din cauza invidiei pe care reușitele unuia o stârnesc în rândul colectivității. Știm că-n Roma antică, pe parcursul marșului triumfal spre Capitoliu, un sclav avea misiunea de a-i repeta mereu învingătorului la ureche: „Cave ne cadas!”, „Ai grijă să nu cazi!” „Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!” e și una din devizele mele de bază. Ori de câte ori am uitat-o, viața mi-a reamintit-o, uneori într-un fel brutal, lipsit de menajamente.
Stele și stele
- Dar chiar așa, cine au fost, de fapt, acești doi bărbați respinși pe Bahlui și adulați (până la lepădare) pe Sena? Pe marochinerul Silberstein îl comparați undeva cu Louis Vuitton, un Vuitton avant la lettre. Și Natan, artist vizionar, a cunoscut gloria în Occident... Și totuși astăzi, în România cel puțin, sunt necunocuți. Probabil, la fel în Franța.
- Creațiile lui Silberstein au făcut furori la Paris, deși omul ăsta terminase la Iași doar Școala de Arte și Meserii. El a reprezentat mai mult decât un simplu meșteșugar. A fost un întemeietor de nișă, un inovator și-un mare artist, care a crescut misterul și fluiditatea femeii prin modelele sale de traiste sofisticate. Lui i se datorează transformarea genții dintr-un simplu obiect utilitar într-o armă mortală a seducției. Medaliile de aur și diplomele primite la expoziții internaționale, Legiunea de onoare cu care l-a răsplătit Franța, alături de clientela provenită din elita frumuseții dovedesc impactul obținut nu oriunde, ci în capitala mondială a modei. Silberstein a ieșit din ghetou, dar a ieșit și din valiză. Arestarea sa a dovedit cât de riscant e pentru un emigrant să fie surprins de entorsele istoriei la interfața cu sexul frumos al țării de adopție. S-a chinuit câteva luni în lagărul intermediar de la Compiègne-Royallieu, dar a reușit să scape de transportul fatal spre Auschwitz, grație unei stele norocoase care l-a vegheat.
Nahum Tanenzapf, artizanul cinematografiei franceze
- Natan n-a avut parte de un asemenea noroc...
- Așa este. Bernard Natan, pe numele său Nahum Tanenzapf, s-a născut și-a fost crescut într-o casă ce funcționa și ca butic pe celebra stradă Lăpușneanu din Iași. Acestui mic evreu i se datorează ridicarea filmului francez la nivelul Hollywoodului și uneori chiar peste Hollywood. Natan m-a impresionat prin felul în care a slujit arta cinematografică, fără a neglija partea pragmatică a exploatării filmelor. Constituise un adevărat trust, care avea un algoritm cu funcționare perfectă. El era proprietarul studiourilor de filmare, apoi avea sub contract atât regizori cât și actori și-n plus zidise sau cumpărase mai toate sălile de cinema din Franța și Belgia. Cu alte cuvinte, întregul proces de creație și de valorificare a unei pelicule se afla în mâinile sale. Până la romanul meu, Silberstein era absolut necunoscut, dar despre Natan s-au scris câteva cărți biografice în Franța și s-au realizat câteva filme documentare.
Să ne deschidă ochii Zinel!
- Să nu-l uităm pe Zinel, personajul care ne ancorează (era să scriu „anacondează”) într-un prezent dureros. Verticalizând, nu-i tocmai un reprezentant de cinste al Iașiului - oraș pe care l-ați transformat în prozele dumneavoastră în personaj -, dar e, s-o spunem drept, modelul atașant al copilului din zilele noastre, al copilului crescut în (ne)voia sorții. Iar noi, adulții, suntem răspunzători pentru acești micuți fără busolă, exploatați deseori de fel de fel de gealați. Și uite așa am ajuns la marea mirare: nu v-ați temut că această temă sensibilă - a copiilor pierduți pentru viața bună - va contrabalansa decisiv subiectul inițial?
- Zinel e puștiul abandonat de mamă în curtea bunicilor. Aceștia îl vând cu prima ocazie unui clan interlop, din cele care au băgat spaima în cetățenii Europei civilizate, căpătând o sumă de 325 euro pe lună. Ulterior regretă că n-au cerut mai mult pe el, că făcea mai multe parale. După ce-l racolează și-l instruiește, banda respectivă îl exploatează pe Zinel cum se pricepe ea mai bine, obligându-l să șterpelească portofele din genți. Unde face asta? Exact în buricul Parisului, adică acolo unde rusoaice și-alte specii ale cuconetului internațional umblă cu sume colosale asupra lor. Nevoia de a contracara maltratarea, la care e supus continuu de șefii săi interlopi, îl face pe Zinel să dezvolte una dintre cele mai grave afecțiuni psihice ale zilelor noastre. Fragilitatea sa sufletească învelește romanul în coperte de catifea, iar eu aduc prin intermediul acestui puști chinuit un omagiu tuturor celor devastați de maladii mintale și mai ales însoțitorilor acestora, care pătimesc adesea mai mult decât bolnavii înșiși. Prezența lui Zinel nu doar că aduce romanului o notă de sensibilitate, dar deschide ochii asupra uneia dintre cele mai grave maladii de care suferă România actuală: exploatarea minorilor în scop infracțional, cumpărarea lor de la familii dezorganizate și exploatarea pentru cerșetorie, furt și prostituție.
Umbra lui Codreanu la Cernăuți
- Tulburător... Dar de unde vine atracția lui Cătălin Mihuleac pentru pogromuri, gracilitate, nedreptate, singurătate, alteritate?
- În deja lunga mea existență, am flăcăit mult și-am făcut-o pe toate culoarele de alergare, inclusiv pe cel literar. M-am maturizat greu, fiind scos cu forcepsul dintr-o adolescență ce părea fără final. Ulterior, când mi-am dat seama că nisipul din clepsidră mi se împuținează, am decis să abordez în scrierile mele doar teme cu mare greutate, capabile să suscite un interes cât mai larg. Și nu e temă mai grea ca ura dintre oameni, stârnită sub diferite pretexte: rasial, sexual, religios, politic etc. Apoi, cine știe, poate că mi-o fi curgând prin instalație și ceva sânge de comisar, de vreme ce am simțit nevoia de-a le face justiție unor personaje nedreptățite. Așa cum sunt Silberstein și Natan în romanul de față sau elevul de liceu David Fallik, personaj principal în romanul Deborah. În octombrie 1926, acest David Fallik a murit chiar în clădirea Palatului de Justiție din Cernăuți, împușcat fiind de către un student naționalist, apropiat de Corneliu Zelea Codreanu. Ce s-a întâmplat cu ucigașul? Păi, a fost mângâiat pe creștet de judecători și iertat. Mai mult, ministrul de Interne de atunci, nimeni altul decât poetul Octavian Goga, i-a lăudat fapta. Stau și mă întreb: Goga o fi fost ministru de Interne la serviciu și poet în timpul liber sau invers?
Patru ani bătuți pe muchie
- Cum și în ce împrejurări ați decis să trăiți din scris și citit? Se poate trăi decent din scris în România secolului XXI? Ori poate vă bazați și pe alte surse de venit?
- Când scrisul literar este vocație, te-alege el pe tine, nu tu pe el. Iar de la un moment încolo, îți asigură și sursele de trai. Nu am mari vicii, și nici mofturi pretențioase, care să necesite risipe bănești de amploare. Condeiul îmi este și viciu, și moft, el asigurându-mi o fericire la care niciun miliardar de rând nu are acces. Când vine vorba de deplasări în vederea documentării, cheltuielile aferente îmi sunt acoperite de organizații străine sau de persoane particulare. Nicio instituție oficială din România nu m-a sprijinit și m-am resemnat cumva cu situația asta. În fond, patriotismul scriitorului se manifestă la masa de scris, acolo unde se petrece un proces mult prea nobil pentru a fi vulgarizat prin plata unei simbrii.
- Ce faceți când nu scrieți, când nu vă documentați, când nu visați la cai verzi pe pereți?
- Motoarele inspirației mele turează în permanență, chiar și-n jumătatea de oră în care îmi derulez joggingul cel de toate zilele. Existența de scriitor nu e un fel de „lucrez opt ore la serviciu și-apoi sunt liber să mă relaxez”. Bunăoară, la confecționarea Straniei valize a domnului Silberstein am trudit patru ani bătuți pe muchie, timp în care inspirația mea n-a avut niciun singur moment de respiro. Patru ani, manuscrisul acestui roman, aflat în diverse stadii de scriere, mi-a tot circulat și recirculat prin minte și prin suflet. Unul dintre obiceiurile mele de bază e să dorm cu stiloul și foaia de hârtie la creștet, pentru că adesea găsesc anumite rezolvări literare în somn. Și dacă nu-s pe fază să aprind veioza și să le notez chiar în momentul oportun, ele se topesc și se pierd din nou în gelatina visului.
Bill Clinton la Tigrul de Aur
- Cine sunt autorii preferați ai cititorului Cătălin Mihuleac? Dar ai scriitorului cu același nume?
- Cititorul Cătălin Mihuleac îl respectă pe Mark Twain și-l admiră pe Dino Buzzati, însă doar pe Romain Gary îl iubește cu înflăcărare. De aceea, an de an la început de decembrie, când e comemorarea lui Gary, își înnoiește jurămintele de credință față de el.
- Romain Gary/Émile Ajar - un scriitor pe care-l îndrăgesc și eu.
- Sunt însă și destui scriitori la care cititorul Mihuleac ținea cândva, dar pe care azi nu i-ar mai folosi decât pe post de somnifer. Gustul pentru literatură se emancipează și el, sunt sigur. Scriitorul Cătălin Mihuleac e fascinat de inși ca praghezul Bohumil Hrabal, autorul unor romane magnifice precum Trenuri cu prioritate și L-am servit pe regele Angliei - ambele ecranizate. Odată, când lui Hrabal i s-a transmis că președintele american Bill Clinton vine la Praga și ține să-l întâlnească, i-a răspuns acestuia prin președintele Cehiei, Vaclav Havel: „Zi-i lui Bill că-l aștept la o bere în cârciuma Tigrul de Aur, unde-mi fac veacul! Vom goli câteva halbe, o să înghițim și câțiva cârnați cu varză, iar la urmă o să-l rugăm pe oaspetele american să ne cânte ceva la saxofon!” Și uite-așa s-a dus Bill Clinton la Tigrul de Aur, cu o carte de Hrabal în buzunar. Au băut bere together, au sporovăit pân-au făcut febră musculară la gură și-n final Clinton a tras o cântare pe cinste la saxofon, dovedind c-a înțeles că nici măcar cel mai important șef de stat din lume nu e mai mare ca un scriitor.
Aspirație către rotunjimi simfonice
- Ce cărți v-au remodelat modul de gândire?
- M-au influențat bijuterii ca Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain. După ce termini de citit acest roman cuceritor, nu mai poți fi rasist, cum nu mai poţi fi rasist după ce asculţi muzica lui John Lee Hooker, B.B. King sau Chuck Berry.
- Ce-i râsul, stimate domn?
- Când eram ceva mai june, v-aș fi răspuns că râsul e bun pentru bărbați, atunci când îl provoacă femeilor. Acum înclin să cred că râsul e maniera recomandată de filozofi, scriitori și de alți terapeuți ai sufletului omenesc, pentru ca numărătoarea inversă a cursei noastre pământene să fie parcursă cu oarecare seninătate.
- Ce nouă carte urziți? Lucrați la un nou roman ori poate la un volum de proză scurtă?
- Am pus la cale un nou roman, care e aproape gata. Alt autor în locul meu l-ar publica săptămâna sau luna viitoare. Dar eu prefer să mai aștept, romancierul bun știe să aștepte. Îl voi mai ține la piept încă vreun an de-acum încolo și-l voi tot rumega, până ce va căpăta subtilitate și rotunjime simfonică.
Despre autor
Cătălin Mihuleac este autor de proză scurtă și romane. În colecția „821.135.1 - Scriitori români contemporani” i-au mai apărut romanele: America de peste pogrom (2014 și 2017), Deborah (2019) și Poziţia a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine (2022). În ultimii ani, edițiile în limbile germană, franceză și poloneză ale romanului America de peste pogrom s-au bucurat de o primire favorabilă din partea criticii, a presei literare și a publicului. Toate cele patru romane apărute la Editura Humanitas evocă spiritul nemuritor al Iașiului și câteva dintre personalitățile sale universal recunoscute, scoase din uitare în urma săpăturilor geologico-literare ale autorului. De fapt, în toate aceste reconstituiri artistice, legendarul oraș este el însuși un personaj.
„A-i asigura cititorului „și nevastă, și amantă” e o modalitate sigură de a-i suscita acestuia mai întâi interesul, iar apoi de a-i procura gama de satisfacții oferite de cele două instituții evocate.”, Cătălin Mihuleac, scriitor
„Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză!” e un îndemn de a-ți păstra cugetul limpede, atunci când norocul se oprește la tine.”, Cătălin Mihuleac
„Creațiile lui Silberstein au făcut furori la Paris, deși omul ăsta terminase la Iași doar Școala de Arte și Meserii.”, Cătălin Mihuleac
„Acestui mic evreu, Bernard Natan/ Nahum Tanenzapf, i se datorează ridicarea filmului francez la nivelul Hollywoodului și uneori chiar peste Hollywood.”, Cătălin Mihuleac
„Zinel e puștiul abandonat de mamă în curtea bunicilor. Aceștia îl vând cu prima ocazie unui clan interlop, din cele care au băgat spaima în cetățenii Europei civilizate, căpătând o sumă de 325 euro pe lună.”, Cătălin Mihuleac
„În deja lunga mea existență, am flăcăit mult și-am făcut-o pe toate culoarele de alergare, inclusiv pe cel literar.”, Cătălin Mihuleac
„M-am maturizat greu, fiind scos cu forcepsul dintr-o adolescență ce părea fără final.”, Cătălin Mihuleac
