Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: n-ai carte, ai dictatori

Prima carte citită: „Muc cel Mic”

Primul laptop: în 1991, după o vizită în SUA

Cei mai îndrăgiți scriitori: Socrate, Voltaire, Eminescu...

Jurnalul: Nu ezit să vă întreb încă de la început, stimate domnule Ioan-Aurel Pop: ce vă mai amintiți despre prima carte citită? Care este povestea primei lecturi? Până unde coboară firul acestei amintiri prețioase?

- Ioan-Aurel Pop: Este greu de răspuns, din mai multe motive. Memoria vârstelor fragede este plină de neprevăzut. Din prima carte „citită” îmi aduc aminte numai de imagini, scene de poveste frumos ilustrată. Cred că era vorba de „Muc cel Mic” de Wilhelm Hauff. Dar cartea de care-mi amintesc clar și sigur este Abecedarul. M-am uitat năucit la el zile în șir, mai ales după ce am aflat că mama bunicii mele nu-i zicea Abecedar, ci Bucoavnă (nu conținea litere, ci buchii), ca toți românii de demult. Mi s-a părut mirific să pui literă lângă literă, adică semn lângă semn și să iasă cuvinte, iar cuvintele să denumească oameni, animale, păsări, arbori, lucruri, idei... De aceea, am rămas fascinat până azi de limbi, de limbaje, de formele de comunicare. Și, evident, am rămas robul cărților de tot felul.   

Jocul cu cărțile

- Când ați descoperit că lectura, cititul vă pot deschide nenumărate și inestimabile porți spre cunoaștere? Ce activități ați sacrificat pentru a suplimenta timpul acordat lecturii?

- Lectura a devenit pentru mine calea de evadare în universuri paralele, iar faptul s-a petrecut, cred, pe la 9-10 ani. Orice om, fiecare în felul lui, recreează lumea, își face o lume sau lumi noi, de obicei, mai bune decât cea reală. În copilăria mea, nu prea se călătorea departe, eventual până la București, în capitală, ceea ce părea o altă lume în sine. Călătoriile le făceam cu ajutorul lecturilor de proză, poezie, dramaturgie. Nu pot să spun că nu mi-am trăit copilăria prin joc. Ai mei erau oameni obișnuiți și știau - fără s-o spună direct - că iubirea și înțelepciunea copilului sunt jocul, vorba lui Blaga. Dar de la o vreme, am început să mă joc cu cărțile, să percep jocul ca lectură. Așa că, de pe la 10-12 ani, nu a trecut nicio zi fără să citesc beletristică, măcar seara. La fel fac și astăzi. Târziu mi-am dat seama că cititul ne umanizează, ne ajută să pricepem ce este lumea, ne face adaptați pentru viață, ne deșteaptă și ne civilizează.     

Un tratat (ucigaș) despre râs

- Cărțile au fost implicate de-a lungul istoriei și în intrigi dificile. În numele lor s-a ucis, s-a dat foc, s-a pustiit. Au fost timpuri în care volumele erau arse în piața publică pentru afirmații sau negații prinse între copertele lor, dar și vremuri în care grație cunoștințelor adunate în tomuri s-a putut merge mai departe, s-a sperat, s-a progresat. Ce rol mai joacă astăzi cartea în viața oamenilor, stimate domn?

- Da, să ne amintim că Umberto Eco a scris o carte faimoasă, aproape un roman polițist cu acțiunea plasată în Evul Mediu. În carte apare un presupus tratat despre râs al lui Aristotel, păstrat într-o bibliotecă mănăstirească medievală, un manuscris care otrăvea oameni... Cartea (un codice) era tratată de un călugăr cu o substanță ucigașă, care, prin răsfoire, ajungea pe limba cititorului și ucidea.

Semne de oboseală

- „Numele trandafirului”...

  - Cartea, în sens de depozitar de înțelepciune ascuns prin anumite semne convenționale, există de când este lumea și nu va putea să dispară niciodată. Asta cât va fi lumea lume, căci, dacă oamenii vor fi înlocuiți cu roboți, atunci va fi altminteri. Cartea tipărită a apărut în Europa cam pe la 1450 și azi dă semne de oboseală. Ea va exista mereu, în forma consacrată, măcar în biblioteci, arhive și muzee, dar ea încă nu și-a trăit traiul. Înainte de cartea tipărită a fost cartea manuscrisă sau codicele, iar înainte de codice a fost volumen-ul, adică sulul de papirus, de pergament. Înainte de asta, au fost tăblițele de lut, bucățile de piatră ori de marmură etc. Acum avem cărți electronice și cine știe ce va fi în viitor. Cartea și ideea de carte nu mor. Azi, se pare că tinerii se împărtășesc din alte „cărți”, din filme, clipuri, shorturi etc. Este însă un orizont destul de inconsistent și nu va dura. Lectura temeinică și durabilă presupune nu numai vizualul, nu numai auditivul, ci și scrisul, selectarea ideilor, recapitularea lor, fixarea etc. Altminteri, tot ceea ce citim zboară, se duce și rămânem goi pe dinăuntru. Cărțile trebuie să fie în noi, nu în biblioteci ori în memoria computerelor.          

Manipularea, capcana întinsă în absența educației

- Trăim într-un huzur tehnologic generator (și) de modele culturale îndoielnice. Se conturează parcă de la zi la zi prototipuri și adevăruri prestabilite în care spontaneitatea, extraordinarul, surpriza, libertatea individului până la urmă sunt cumva descurajate, izolate, devalorizate, uniformizate. Oamenii au început să se îmbrace la fel, să privească aceleași filme, să citească aceleași cărți, să creadă în aceleași valori, să gândească într-un șablon care nu mai reflectă de mult doar o trăsătură locală, distinctă, ci una globală, construită parcă să absoarbă și să dilueze particularitățile nenumăratelor grupuri umane, valoroase cultural tocmai datorită diversității lor. Și-acum întrebarea: mai au putere oamenii să sancționeze și să fragilizeze aceste „recomandări” impuse cu blândețe scriind și citind cărți? Mai poate constitui cartea, chiar și prin prezențele ei diversificate acum (format fizic, digital, audio), vehiculul care să demaște manipularea? Mai are cartea forța pe care a avut-o odată, forța de a deschide minți?

- Aparent, cartea nu mai are această forță, fiindcă adesea, în lumea aceasta grăbită, citim fie numai cu ochii, fie numai cu urechile, uitând mintea și inima. Cartea se percepe cu aproape toate simțurile. Criza se vede de departe: azi se scrie mai mult decât se citește și, din păcate, chiar unii autori prolifici de azi scriu mai mult decât citesc. Până nu de mult, se spunea că fără specificul locului în care te-ai născut și/sau ai trăit, nu poți deveni universal, nu poți comunica ceva inteligibil și receptabil. Cu alte cuvinte, Eminescu, spre a putea percepe „un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele” (adică universul), a trebuit să se culce „ades lângă izvor”, lângă izvorul copilăriei sale irepetabile din nordul Moldovei. Noi vrem acum să fim de-a dreptul cosmici și identici, să avem aceleași haine și aparate, să mâncăm la fel, să iubim la fel și să murim la fel. Or, secretul dăinuirii omenirii a fost diversitatea într-un fel de unitate neimpusă, cum ar fi spus Hegel. Vom ajunge să scriem și toate cărțile la fel, ceea ce ar fi catastrofal. Cartea trebuie să poarte marca originalității și să se altoiască pe o cultură generală solidă. Regimurile totalitare au ars și au interzis cărți, fiindcă acestea deschideau mințile și demascau manipulările. Gustul cărții și pofta lecturii vin din școala bine făcută. Dacă se diminuează educația, cărțile devin inutile, iar manipularea ajunge să înflorească. Fără lecturi serioase, oamenii devin instrumente sau unelte în mâinile noilor dictatori.       

Șapte autori pentru un om liber

- Ce cărți citiți acum, stimate domnule Ioan-Aurel Pop? Știu că începeți mai multe și citiți probabil (și) în funcție de disponibilitățile afective.

- Recitesc părți din „Comedia umană” a lui Balzac (fiindcă există ceva în secolul al XIX-lea care îmi scapă) și poezii ale trubadurilor și truverilor medievali, rămase pentru mine inedite. Citesc și istorie multă, dar asta nu se cheamă lectură, ci profesiune, meserie.  

- Vă lansez o provocare: numiți șapte cărți pe care apreciați că ar fi util să le citească un om liber într-o viață!

- În loc de cărți, vă voi spune șapte autori pe care cred că ar trebui să-i citească un om liber într-o lume liberă: Socrate, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Eminescu, Faulkner, Gabriel Garcia Marquez... Ar mai fi vreo 70 pe lângă ei - poate la fel de mari - și atunci tabloul ar fi mulțumitor. Evident, din locuri și din oameni anume, ies cărți anume. Poate că un australian ar face o altă alegere, un african o alta și așa mai departe. Înțelepciune înmagazinată în cărți este oriunde și este foarte multă. Un om nu o poate cuprinde pe toată. Gândiți-vă că noi avem un mare istoric și om de cultură în general care a scris atâtea cărți și articole încât un om nu le-ar putea citi pe toate într-o viață, chiar dacă nu ar face altceva decât să citească... Este vorba despre Nicolae Iorga, născut în urmă cu 153 de ani și ucis acum 84 de ani tot de noi, de români... Regimurile dictatoriale nu ucid doar cărți, ci și oameni care scriu cărți.

Puls (livresc) academic

- Care sunt cărțile care lipsesc Academiei Române, stimate domnule președinte Ioan-Aurel Pop? Care sunt cărțile mari care au fost deja publicate?

- Academiei Române, ca patrimoniu spiritual, nu-i lipsesc cărți (teme) importante. Membrii Academiei (titulari, corespondenți, de onoare, post-mortem) au dat aproape toate tipurile de produse intelectuale posibile într-o lume creatoare de valori. Faptul acesta se petrece de la 1866 încoace, adică de peste un secol și jumătate. Iar apoi, cum știți, nu Academia elaborează cărți, ci oamenii, membrii ei sau cercetătorii ei. Iar din Biblioteca Academiei nu lipsește nimic important din moștenirea culturii românești și chiar universale. Editura Academiei publică multe dintre lucrările elaborate de membrii săi și de cercetătorii din institutele sale. În general, sunt lucrări importante, din toate domeniile, specialitățile, de la științe exacte până la arte și de la istorie și filologie până la informatică. În ultimii ani, colecția „Opere fundamentale” a Fundației Naționale pentru Știință și Artă (din cadrul Academiei) s-a întregit cu alte câteva zeci de lucrări ale marilor scriitori români și universali. S-au publicat, de asemenea, zeci de volume închinate Marii Uniri, cu istoriile tuturor științelor și artelor din România, cu accent pe realizările din ultimul secol. O colecție intitulată „Basarabica” ne aduce aminte și ea, prin zecile de volume publicate, că Academia Română s-a dedicat încă de la început unității culturale și politice a tuturor românilor…     

Proiect de inimă 

- Numiți un proiect editorial de suflet concretizat în ultimii ani de istoricul Ioan-Aurel Pop! Ce planuri aveți în viitorul apropiat?

- Un astfel de proiect este o carte închinată familiei lui Iancu de Hunedoara, un fel de istorie a românilor de pe la 1300 până pe la 1500 (cât a durat în timp această faimoasă familie de sorginte românească și de destin european). Cartea se cheamă „Hunedoreștii ...”, ceea ce poate să pară ciudat, dar nu avea cum să se numească nici „Hunedorenii” (hunedoreni sunt toți locuitorii de acolo) și nici Huniazii (acesta fiind un decalc după limba maghiară). În plus, mai puțină lume știe că regiunea Hunedoarei este singurul loc din Ardeal unde familiile se cheamă Popesc, Ursulesc, Săndesc etc., ceea ce poate să justifice foarte bine și apelativul de Hunedoresc... Planuri am multe, deși anii se adună mereu și mă îndreaptă spre amurg. Am în minte și în lucru mai multe teme de istorie medievală (și multe sute de documente încă neprelucrate), între care una despre rosturile pământului (ca stăpânire, ca avere, ca destin) în Evul Mediu. În Transilvania, pământul, prea des răpit și înstrăinat din mâinile oamenilor locului, a fost secole la rând o obsesie, o chestiune de viață și de moarte. Numai recent, unii oameni naivi ori inconștienți, stupizi ori vânduți pe arginți au ajuns să creadă că se poate trăi fără pământ, fără ocrotirea și primenirea perpetuă a pământului.         

În 1991 și-a achiziționat primul laptop

- Ultimele mici curiozități: scrieți mai mult la calculator sau de mână? Folosiți stilou sau alt instrument? Mai compuneți scrisori sau comunicați exclusiv online?

- De vreun sfert de secol scriu aproape exclusiv la calculator. În 1991, am ajuns profesor invitat în SUA și, văzându-i pe colegii mei americani cum acționează de eficient, mi-am luat unul dintre primele laptopuri de pe piață. Când scriu de mână, îmi plac ductul stiloului și mirosul cernelii. Fac parte din generațiile care încă au făcut caligrafie în școală și care au învățat că „trei degete scriu, dar lucrează întregul corp”. Mai compun și scrisori, fiindcă trăiesc încă oameni pe lume (tot mai puțini) care nu au poștă electronică. Ei îmi scriu de mână, cu mâna lor și atunci, de rușine, le răspund la fel. 

Amintirea scrisului de mână

- Tulburător…

- Ei merită acest fel de tratament pentru viețile lor închinate scrisului tradițional... Altminteri, scrisul de mână, spre marele regret al unora educați ca mine - „de modă veche”, așa cum se mai spune ușor ironic - este tot mai rar, mai neîngrijit și mai plin de erori. Este pe cale de a deveni, într-un viitor nu prea îndepărtat, o relicvă, o amintire.

Trei cărți în paralel

Ioan-Aurel Pop nu este cititorul unei singure cărți: „Încă din adolescență - ni se destăinuia în urmă cu ceva vreme istoricul - citesc mai multe cărți în paralel. Pe mine m-a marcat pentru întreaga viață lectura cărților, fiindcă m-am format într-o vreme în care nu erau calculatoare personale și nici internet. În plus, este vorba despre perioada comunistă, iar atunci aproape fiecare carte era un refugiu într-o lume mai bună. Între cele trei cărți pe care le citesc acum în paralel, una este de Jostein Gaarder și se cheamă «Lumea Sofiei». Aparent, este o carte de copii-adolescenți, un roman elaborat ca pretext pentru derularea, pe înțelesul tuturor, a întregii istorii a filosofiei europene. Scriitorul, cu serioase studii teologice și filosofice, este un autor norvegian de mare succes, mai întâi fiindcă e dotat de Dumnezeu cu talent și apoi pentru că scrie natural, cu fraze care curg spre mintea și sufletul omului deopotrivă. Nu citesc niciodată numai ca să mă amuz - și de amuzament e nevoie în viață - ci și ca să învăț. Cu învățătura este bine să rămânem prieteni tot timpul, câte zile avem”.  

Nevoia de demnitate

Ce-i lipsește României de astăzi să fie mai bună (din toate punctele de vedere)? Ioan-Aurel Pop: „Multe îi lipsesc, din păcate, României, ca să fie mai bună. Nu le știu pe toate, căci, dacă le-aș ști, poate m-aș încumeta să mă avânt în remedierea acestor lipsuri. Grav este că mulți români nu mai au cultul muncii și merg pe minima rezistență ori, mai grav, cred în necinste, în învârteală, în hoție și corupție. De mult nu am mai văzut un român să recunoască, franc, care-i este locul după merit, să-și accepte nereușita la un examen (concurs) generată de calitățile lui mai modeste. Românii sunt toți deștepți și șmecheri, iar ceilalți sunt proști! Cam așa se gândește”.

Amprente bizantine

Pe același fir: „Grav este că românii nu mai fac școală ca lumea, nu mai au încredere în educație și se dedau la trișări de tot felul ca să obțină diplome cât mai multe. Or, astea, diplomele multe sunt ca banii mulți care invadează piețele financiare: au tot mai mică valoare. Grav este faptul că tot mai mulți oameni slab pregătiți cred sincer că pot să conducă țara și se avântă la putere în funcții de mare răspundere. Aici se potrivește formularea de pe vremuri a unui cronicar bizantin de la începuturile Bizanțului și care suna cam așa: «Au fost în fruntea țării noastre unii răi, dar au venit alții și mai răi și le-au făcut un bun renume celor dintâi». Dacă așteptăm ca răii să se valideze drept buni, prin trecerea timpului, suntem pierduți. Conducerea politică în funcții de răspundere nu este o glumă”. 

Lașitatea se trage din neîncredere

Nu în ultimul rând: „Aș vrea să știu câți dintre membrii Parlamentului nostru, înainte de a fi parlamentari, s-au validat într-o profesiune, au construit un drum, un pod, au conceput un edificiu, au câștigat bani (granturi) prin concurs pentru subordonații lor, au sădit pomi, au făcut case, câți s-au bucurat de aprecierea colectivelor lor. Nu mai pomenesc scrierea de cărți, fiindcă văd că acestea se pot scrie de alții, la comandă, contra cost ori se pot fura de pe internet. Neîncrederea poporului în conducătorii lui și în instituțiile pe care aceștia le chivernisesc este catastrofală pentru soarta acelui popor. Un rezultat al acestei neîncrederi este lașitatea, iar România are nevoie de demnitate”.

Profesor în slujba României culturale

Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, profesor și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este autor și coautor a peste optzeci de cărți, tratate și manuale și a peste șapte sute de studii și articole, dintre care mai recente, ca unic autor, sunt Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania între secolele al XIV-lea și al XVI-lea (Cluj-Napoca, 2022), Hunedoreștii. O familie europeană (Cluj-Napoca, 2020), Veghea asupra limbii române (București - Chișinău, 2020), De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (București - Chișinău, 2019), Scurtă istorie a românilor (București - Chișinău, 2019), Românii. Eseuri dinspre Unire (Cluj-Napoca, 2019). 

Director al Institutului Cultural Român din New York

I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universități din țară și străinătate. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța), Academia Europaea. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia).

„Din prima carte «citită» îmi aduc aminte numai de imagini, scene de poveste frumos ilustrată. Cred că era vorba de «Muc cel Mic» de Wilhelm Hauff”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Dar cartea de care-mi amintesc clar și sigur este Abecedarul. M-am uitat năucit la el zile în șir, mai ales după ce am aflat că mama bunicii mele nu-i zicea Abecedar, ci Bucoavnă”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Pe la 10-12 ani, nu a trecut nicio zi fără să citesc beletristică, măcar seara. La fel fac și astăzi”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Cartea tipărită a apărut în Europa cam pe la 1450 și azi dă semne de oboseală”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Noi vrem acum să fim de-a dreptul cosmici și identici, să avem aceleași haine și aparate, să mâncăm la fel, să iubim la fel și să murim la fel. Or, secretul dăinuirii omenirii a fost diversitatea într-un fel de unitate neimpusă”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Vă voi spune șapte autori pe care cred că ar trebui să-i citească un om liber într-o lume liberă: Socrate, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Eminescu, Faulkner, Gabriel Garcia Marquez... Ar mai fi vreo 70 pe lângă ei”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Când scriu de mână, îmi plac ductul stiloului și mirosul cernelii”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Mai compun și scrisori, fiindcă trăiesc încă oameni pe lume (tot mai puțini) care nu au poștă electronică. Ei îmi scriu de mână, cu mâna lor și atunci, de rușine, le răspund la fel”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

„Dacă se diminuează educația, cărțile devin inutile, iar manipularea ajunge să înflorească. Fără lecturi serioase, oamenii devin instrumente sau unelte în mâinile noilor dictatori”, Ioan-Aurel Pop, istoric

„Fac parte din generațiile care încă au făcut caligrafie în școală și care au învățat că «trei degete scriu, dar lucrează întregul corp»”, Ioan-Aurel Pop

››› Vezi galeria foto ‹‹‹